Anul 1453 a fost important si poate fi considerat un punct de cotitura (chiar daca in epoca, mai mult ca sigur, nimeni nu l-a perceput astfel), pentru ca marcheaza cucerirea Constantinopolului de catre turcii otomani (si finalul glorios al Imperiului Roman de Rasarit), aparitia tiparului inventat de Gutenberg si, nu in ultimul rand, sfarsitul Razboiului de o Suta de Ani intre englezi si francezi, prin recucerirea orasului Bordeaux si expulzarea englezilor de pe Continent (cu exceptia micului port Calais). Europa a fost in trecut, mult mai mult decat acum (50 de state), un puzzle geo-politic extrem de complex, care se forma si rearanja in functie de nenumarate interese si variabile, fie ca acestea erau de natura politica-dinastica sau religioasa. Practic, toate puterile din secolele studiate de Simms din 1453 incoace au fost si aliate, si dusmane in anumite perioade.
Intelegerea istoriei Europei este esentiala pentru a intelege, intr-o buna masura, si istoria lumii, iar evolutiile europene au reverberat in intreaga lume. Este drept, in unele colturi presiunea europeana a fost mult mai intensa decat in altele. Una a fost evolutia Americilor, care au fost cucerite si colonizate de europeni de la nord la sud, si alta a fost in imensul continent asiatic, unde tari precum China, Persia, Siam, nu mai vorbim de Japonia, au reusit sa reduca presiunea europeana chiar daca inlaturarea ei completa nu a fost posibila. Japonia chiar a imitat Europa in multe privinte, devenind o mare putere dupa model european. Ambele razboaie mondiale au izbucnit initial in Europa, extinzandu-se apoi la scara mondiala. Aceasta s-a datorat puterii pe care a avut-o Europa (acum se rezuma doar la putere economica, cea politico-militara pare a fi apusa definitiv, mai ales pentru ca Europa, in trecutul nu atat de indepartat, pare a nu-si mai dori alta dominatie mondiala decat cea soft, fiind mult mai preocupata de sistemele sociale). Brendan Simms ofera o viziune foarte echilibrata si asupra fenomenului colonialist european si, mai ales, celui legat de flagelul sclaviei. Paradoxul este ca puterile europene s-au folosit, intr-adevar, de aceasta practica deja existenta in Africa (statele incipiente africane faceau de secole negot cu sclavii obtinuti in urma razboaielor, vanzandu-i negustorilor arabi, foarte activi) pentru a popula coloniile din America, dar, in acelasi timp, Marea Britanie, cea mai mare putere mondiala, si apoi celelalte state europene care dominau scena internationala au dus si o lupta inversunata in secolul al XIX-lea pentru a starpi acest flagel. Rezistenta cea mai mare au intampinat-o in statele sudice ale Uniunii Americane.
O alta remarca: la inceputul secolului XX, parca toate marile puteri (pana si Marea Britanie sau Statele Unite – ce sa mai vorbim de Germania, sau Austro-Ungaria, sau Rusia, zdrobita de japonezi in 1904-1905) se simteau amenintate, incoltite, incercuite, iar o cursa paranoica a inarmarii le parea contemporanilor absolut fireasca. Este de natura evidentei, mai ales din perspectiva regimurilor revizioniste actuale (Rusia si RP Chineza), ca regimul politic intern poate fi o frana foarte puternica si eficace pentru a limita pornirile razboinice. Un sistem democratic are anticorpii necesari pentru a preveni transpunerea paranoiei unui lider in politica de stat, tocmai pentru ca permite continua contestare a liderilor politici si a ceea ce fac ei. Istoria europeana a fost in buna masura una mondiala nu numai pentru ca europenii s-au dus peste tot, dar si pentru ca asa-numitii „coloniali“ au venit in Europa. De altfel, atentatele care au zguduit Europa Occidentala in ultimul timp, mai ales cele din Franta, sunt perpetuate tocmai de urmasii autohtonilor colonizati de europeni, dar care, din diverse motive (nu numai cele economice), unii dintre bunicii actualei generatii de magrebieni revoltati si „radicalizati“ fanatizati au servit fie in administratia coloniala, fie in trupele coloniale, ramanerea lor in noile state independente fiind dificila, chiar primejdioasa. In Primul Razboi Mondial, in randul trupelor franceze ar fi luptat si o jumatate de milion de trupe coloniale (Franta avand un imperiu colonial in care traiau 50 de milioane de oameni). „Marea Britanie a avut si mai mult succes cand si-a jucat cartea imperiala. Circa 400.000 de oameni au luptat in Corpul Expeditionar Canadian, mai ales pe frontul de vest. Alti sute de mii au provenit din Australia si Noua Zeelanda; prim-ministrul australian s-a angajat sa sprijine tara-mama pana la ultimul om si la ultimul shiling. Mai bine de 70.000 de sud-africani albi, majoritatea vorbitori de engleza, si circa 40.000 de negri au fost detasati in Europa.“ (pag. 230) Un milion de indieni, de asemenea, au luptat de partea Metropolei. Un sfert din munitiile necesare britanicilor era produs in Canada.
Una dintre concluziile istoricului britanic care se desprind din materia cartii este aceea ca Europa a fost mereu un cazan sub presiuni, intr-o continua fierbere politico-militara, dar si sociala sau culturala (am putea spune, cu mult inainte de 1453). Practic, fiecare echilibru european a fost atacat si contestat, iar aceasta realitate istorica ne-ar ajuta sa intelegem mai bine actualul revizionism rusesc (chiar fara ghilimele avand in vedere ca Putin a retrasat frontiere cum nu a facut-o nimeni dupa 1989, nu numai in Crimeea, ci si prin Caucaz) care seamana izbitor de mult cu cel german de dupa 1918-1919, cand Germania imperiala pierduse 13% din teritoriu si 10% din populatie. Uniunea Sovietica cu care Putin identifica atat de exact actuala Rusie a pierdut mult mai mult dupa 1991, anul dezintegrarii si eliberarii popoarelor sovietice. Brendan Simms isi continua expunerea pana aproape de prezent si, parca adoptand un tipic punct de vedere britanic, se intreaba in final „Va deveni Uniunea Europeana un actor international mai coeziv, indeosebi in sfera militara? Armata si marina ei vor servi drept scoala Uniunii? Sau vor ocoli europenii aceste provocari, se vor inchide in ei insisi si chiar se vor desparti? In acest caz, istoria va vedea in Uniunea Europeana o farsa puerila si costisitoare pe care continentul a facut-o in nebunia sa, marcand mai curand sfarsitul decat inceputul unui proiect de mare putere“ (pag. 387). Avand in vedere criza refugiatilor, am putea fi inclinati mai degraba sa raspundem negativ, insa asemeni multor altor analisti si politicieni eurosceptici, daca nu chiar eurofobi, spunem ca ceea ce nu-i putem reprosa acestui continent este tocmai fantastica putere de a renaste din propria cenusa, de a renaste precum pasarea Phoenix si de a gasi raspunsurile adecvate unor probleme aparent indisolubile. Puterea de a crede in noi.