– Fragment –
Cand am ajuns in Bauli, mijea de ziua. Anicetus le-a ordonat marinarilor sa incercuiasca locuinta Agrippinei. Am spart usa de la intrare si i-am pus pe fuga sclavii care ne opuneau rezistenta. Cativa au incercat sa pazeasca usa dormitorului neintelegand ce se intampla. Dupa ce au incasat cateva lovituri, au luat-o la goana. Ca sa fiu foarte sincer, eram atat de speriati si zapaciti, ca ne-am ranit cu propriile arme. M-am ales si eu cu o rana destul de dureroasa intre degetul mare si aratator, insa in clipele acelea tensionate nici n-am observat-o.
In dormitor ardea o lumina slaba. Agrippina statea in pat, cu umarul oblojit cu comprese calde. Servitoarea care o ingrijea a rupt-o la fuga, iar Agrippina a intins mana dupa ea si a strigat-o in zadar:
— Ma parasesti si tu?
Anicetus a inchis usa in urma noastra, caci nu era cazul sa existe spectatori. Agrippina ni s-a adresat cu o voce lipsita de vlaga:
— Daca ati venit sa ma intrebati de sanatate, spuneti-i fiului meu ca ma simt putin mai bine.
Insa cand ne-a zarit armele, vocea ei a devenit mult mai ferma si a exclamat amenintator:
— Daca ati venit sa ma ucideti, nu pot sa cred ca aveti ordin de la fiul meu. El n-ar incuviinta niciodata matricidul.
Anicetus, Herculeius si Obaritus au inconjurat patul cu miscari intrucatva stinghere, nestiind cum sa inceapa, caci Agrippina parea teribil de impunatoare chiar si asa, ranita, in pat. Stateam cu spatele lipit de usa, asigurandu-ma ca ramane inchisa. In sfarsit, Herculeius a lovit-o pe Agrippina in cap, insa a facut-o cu atata stangacie, incat aceasta nici macar nu si-a pierdut cunostinta. Planul era sa o aduca in stare de inconstienta, iar apoi sa-i taie venele, ca varianta sinuciderii sa fie cat de cat plauzibila.
Agrippina isi pierduse orice speranta, asa ca si-a dezvelit partea de jos a corpului, si-a desfacut picioarele si a tipat catre Anicetus:
— Haide, strapunge pantecul care l-a adus pe lume pe Nero!
Centurionul a luat-o in serios, a scos sabia si i-a indeplinit dorinta. Apoi s-au napustit cu totii asupra ei injunghiind-o si lovind-o cu sete. I-au provocat numeroase rani, iar in cele din urma Agrippina si-a dat duhul cu un horcait.
Dupa ce ne-am asigurat ca era moarta, am luat cu totii cate o amintire din camera ei, iar Anicetus le-a poruncit sclavilor sa spele trupul si sa-l pregateasca pentru rugul funerar. Am luat o mica statueta din aur a Fortunei aflata langa pat, in speranta ca era cea pe care imparatul Gaius, la vremea lui, o purta tot timpul cu el. Mai tarziu s-a dovedit ca nu era aceeasi. Am fost foarte dezamagit.
Un mesager a pornit in galop catre imparat sa-l anunte ca mama lui se sinucisese. Nero a venit de indata in Bauli, caci trimisese deja Senatului, cu ajutorul lui Seneca, un mesaj prin care ii informa pe senatori despre tentativa de omor asupra lui, iar acum voia sa se asigure personal ca Agrippina murise intr-adevar.
Nero a ajuns atat de repede, ca servitorii inca spalau si ungeau corpul complet gol al Agrippinei. S-a apropiat de mama lui, a atins ranile de pe trupul ei cu degetele si a spus:
— Priviti cat de frumoasa e mama mea, chiar si moarta.
In gradina au fost adunate lemnele pentru rug. Intins pe canapeaua din camera de zi, trupul Agrippinei a fost asezat fara alta ceremonie pe rug. Cand fumul a inceput sa se inalte spre nori, am bagat de seama ce frumoasa era acea dimineata in Bauli. Marea era de un albastru sclipitor, pasarile cantau si toti copacii inflorisera, scaldand gradina intr-o bogatie de culori. Numai drumurile erau pustii. Lumea era speriata si se ascunsese in case, caci nimeni nu stia sigur ce se intamplase cu adevarat.
Rugul inca ardea cand o armata intreaga de tribuni si centurioni si-a facut aparitia intr-un galop nebunesc. Cand a auzit ropotul copitelor si a vazut ca marinarii s-au retras din calea cailor, Nero a privit disperat in jur, cautand o cale de scapare. Insa calaretii au sarit imediat din sa si s-au repezit la el ca sa-i stranga mana si sa-si exprime intr-un glas bucuria ca reusise sa zadarniceasca planul criminal al mamei sale.
Cavalerii fusesera trimisi de prefectul Burrus ca sa arate poporului speriat cum stateau lucrurile. Burrus insa nu se infatisase, fiind mult prea rusinat de tot ce se petrecuse. Ramasitele Agrippinei au fost adunate in graba din cenusa si ingropate in gradina, apoi pamantul a fost batatorit si netezit. Nero nu i-a ingaduit mamei lui nici un fel de monument funerar, nici macar o movila, ca nu cumva mormantul ei sa ajunga loc de pelerinaj politic.
Ne-am facut curaj si ne-am dus la templul din Bauli sa depunem o ofranda de multumire pentru salvarea miraculoasa a lui Nero. In templu insa Nero a inceput sa auda sunete de trambita si niste tipete puternice. Spunea ca i se intunecase totul dinaintea ochilor, desi soarele stralucea cu putere pe cer.
Am ciulit cu totii urechile si intr-adevar parca se auzea un bocet, rasunand din ce in ce mai clar de undeva de deasupra dealurilor. Am inceput sa socotim si am ajuns la concluzia ca imparatul Claudius sigur gresise si sarbatorise noul secol inainte de vreme. Aceasta voce neomeneasca, tanguitoare parea din alta lume si anunta probabil venirea unei noi ere. Asa ceva nu auzi decat o data in viata. Nu putea fi decat o prevestire.
AUTORUL
Fiu de preot, nascut in anul 1908, absolvent al Colegiului Normal din Helsinki in 1926, Mika Waltari se bucura de un imens succes la aparitia primului sau roman, de factura expresionista, Marea iluzie, in 1928. Tanarul scriitor se afla in atentia criticilor, care fie il contesta, fie il lauda, comparandu-l cu Paul Morand, Hemingway sau Scott Fitzgerald. Dupa teologie, studiaza filozofia si estetica la Universitatea din Helsinki pana in 1929. Redactor la „Revista Finlandei“, reporter la radio, cronicar literar, Mika Waltari se impune rapid ca romancier si dramaturg. Autor extrem de prolific, scrie romane psihologice, istorice si politiste, nuvele si povestiri, literatura pentru copii, piese de teatru si scenarii de film. Romanul Femeia si strainul, publicat in 1937, este tradus in saisprezece limbi. Dar notorietatea internationala i-o aduce Egipteanul (1945), impresionanta recreare a Egiptului din secolul al XIV-lea i.Hr., tradus in peste treizeci de tari, care-l propulseaza printre cei mai cititi autori din lume. In 1955 apare Etruscul, un incitant roman de aventuri si, totodata, o adevarata enciclopedie romantata a civilizatiei mediteraneene din secolul al V-lea i.Hr. In 1957 devine membru al Academiei Finlandeze, iar in 1970 primeste titlul de doctor honoris causa al Universitatii din Turku. Mika Waltari a murit in 1979, la Helsinki.
CARTEA
Publicat in anul 1964, Romanul este ultima din seria marilor opere istorice ale lui Mika Waltari, incheind trilogia din care mai fac parte Egipteanul si Etruscul. Cartea zugraveste destinul lui Minutus Lausus Manilianus, fiul lui Marcus Mezentius din romanul Secretul imparatiei. Ajuns la varsta maturitatii, Minutus isi scrie memoriile pentru folosul fiului sau, reconstituind astfel universul Romei antice din perioada imparatilor Claudius si Nero. Minutus isi incepe calatoria la varsta de cincisprezece ani si strabate Imperiul Roman din orasul natal, Antiohia, pana in Roma, Britania, Corint si Ierusalim, trecand prin numeroase aventuri. Minutus alearga dupa faima, avere si statut social, insa ajunge sa plateasca pentru lacomia lui. Pe langa personajele faimoase din istoria Romei, povestea aduce in prim-plan si inceputurile crestinismului, urmarind soarta apostolilor Petru si Pavel, dar si persecutiile impotriva adeptilor noii „superstitii“.