Este prima zi a anului 2016. Ma aflu in gara, la Assisi, daca mai stiti de unde a plecat in lume cel care avea sa devina Sfantul Francisc, un om foarte cumsecade, care si-a dedicat viata ajutorarii saracilor. Lumea nu ducea lipsa de saraci nici la inceputul secolului al XIII-lea, era mare nevoie de asemenea calugari. Am de asteptat un tren spre Perugia. Doua ore in gara la Assisi, deci.
Ma gandesc la Nenea Iancu al nostru, la Caragiale carciumar pe peronul garii din Buzau, acum un secol si jumatate. Ma mai gandesc la alta carciuma de-a lui Nenea, care purta acest minunat nume: „Bene bibenti“. Bene bibenti, bai baiatule!
Si tot gandindu-ma asa, incep sa privesc musterii: un cuplu bizar, ca de circ. Ia uita-te la ei! Trag cu urechea la ce discuta barbatul minion, subtire, vag pilit, cu femeia obeza si foarte volubila, care l-ar putea lua la subtiori, sa fuga asa cu el prin lume, asta daca ar mai putea sa fuga. Femeia cu pricina are o obezitate pre-morbida. Ma felicit pentru decizia de a invata limba rusa, nu neaparat cantand, pot sa ii ascult in voie. Domnul se gudura pe langa doamna, ca un canis. Se anunta o noapte fierbinte in adancul Umbriei. Sunt foarte frumosi in ciudatenia lor. Ii las, totusi, in romantismul lor desantat, slav.
Mai avem: niste asiatici devorati de telefoanele personale si barbatul cu chelia cea mai excentrica din galaxie. Are concomitent carare pe mijloc si o calvitie devastatoare, care a lovit naprasnic chiar in cararea cu pricina. N-am mai vazut asa ceva.
Mai avem: o cetateanca a preferat rosul pentru a-si colora podoaba capilara. Motaie cu capul dat pe spate. Din nara dreapta un firicel de par cauta lumina, decis, ca un cavaler Jedi. Alaturi, barbatul ei priveste suspicios in dreapta si in stanga. Are ochii mici, infundati in capul plin de grasime. Barmanul, insa, e un barbat bine, care aduce putin cu un actor de la Hollywood, nu mai stiu care. Manipuleaza paharele ca un Bogart, atat ca nu bea din ele prea des.
Acesta este contextul in care decid ca ar fi mai prudent, poate chiar mai intelept, sa ma dedau lecturii. Scot din ghiozdan o carte. Cartea este Intamplari si personaje, o colectie de texte scurte, dar bune. Autorul cartii este Florin Lazarescu, singurul scriitor talentat de pe pagina pe care tocmai o cititi – asta daca mai cititi ziarul pe hartie, ca oamenii. Asadar, vecinul.
Acum, se cade ca vecinii, fie ei si de pagina la gazeta, sa se mai salute, textual, din cand in cand, sa-si dea binete, dar o laudatio desantata parca nu se cuvine, e rusine. Nu conteaza! In cele ce urmeaza o sa ii dau fara rezerve domnului Lazarescu ceea ce merita.
Ma marturisesc: eram in gara la Assisi, asteptam personalul de Perugia, si m-am incantat fara jena de intamplarile si personajele domnului Lazarescu, am ras afland intrebarea, extrem de moldoveneasca, in intelesul de dincolo de Prut: „Da’ tu singur cine esti?“. Am ras citind despre acel urs betiv pus pe scandal, m-am induiosat afland de naveta tatalui autorului, cum m-am induiosat si la acea poveste despre poetul care a plecat din America inapoi spre Iasi, fiindca in zona in care locuia se regasea o falie care ameninta sa desprinda partea aceea de continent si, fireste, poetul nu intentiona sa se duca dracului pe ocean.
Am ras zgomotos, balcanic, indiferent la rigorile civilizatiei europene, pana s-au uitat urat la mine si cuplul ciudat de rusi, si barbatul cu cea mai dubioasa chelie din galaxie; pana si asiaticii isi intrerupsesera voluptatea cu care se predau tehnologiei de ultima ora. Ce era sa le zic? Stati, dom’le, ca uite, asa, asa, il citesc pe alde Lazarescu si… Nu.
M-am oprit, frumos, din ras, am bagat cartea in ghiozdan si m-am mutat pe peron. Personalul de Perugia a sosit fara intarziere.