1.
am ajuns sa-mi iau o casuta (luat, vorba vine, o voi plati in urmatorii 30 de ani). Are curte si, cum am remarcat chiar inainte de a ma muta, m-am capatuit la pachet si cu o cartita care scoate musuroaie intr-o veselie. M-am gandit ca poate o sa hiberneze de la 1 decembrie, odata cu venirea oficiala a iernii, ca o sa aman si o sa rezolv problema mai la primavara. Dar nu. Cartita sapa ca nebuna, curtea mea arata ca un camp de lupta pe dos, ca si cum s-ar purta un razboi subteran in care bombele „cad“ de jos in sus, de pe cealalta lume.
Intr-o zi am si vazut-o la lucru, in timp ce fumam pe prispa casei. Am urmarit-o multa vreme in liniste, fascinat, de parca as fi scris un studiu despre formarea musuroaielor, apoi am apucat un harlet, am mers pe varfuri pana langa minivulcanul noroios cu eruptie in relanti si am fript vreo cateva impunsaturi in tarana (stiu de la bunica tehnica asta de starpire a cartitei, numai ca ea folosea cu eficienta o furca). Noroc ca n-am ucis-o. M-ar fi mustrat rau constiinta. Nu voiam decat sa-i transmit un mesaj: valea din curtea mea!
La serviciu, au trecut niste baieti de la deratizare. Si l-am intrebat sec pe unu’:
— Dom’le, am o cartita acasa in curte. Cum scap de ea?
— Ia-ti un caine, mi-a raspuns la fel de sec. Cartitele se tem de caini si fug la vecini.
Cu alte cuvinte, sa arunc pisica moarta. Au inceput dubiile. Cainele ma apara, ma iubeste neconditionat. Teoretic. Cartita, pe langa faptul ca ii sunt indiferent, imi provoaca cel putin daune morale, anxietate, daca nu cumva o sa-mi manance de la radacina iarba, florile si copacii pe care ii voi planta la primavara. Pe de alta parte, cartita nu trebuie vaccinata, spalata, plimbata, hranita, nu lasa par si rahat prin casa, nu musca de cur odraslele vecinilor. Poate fi oarecum animalul meu de companie. Ma mai gandesc, dar totusi cred ca am s-o pastrez. Mai ales ca Teo, colega mea de birou, a si botezat-o: Miruna. Mi se pare un nume potrivit.
2.
Cantam la chitara in casa. Aici pot zdrangani cat vreau, pot asculta muzica pana la „are you nuts“ si nu deranjez pe nimeni. Vecinii mei sunt departe, atat de departe incat m-am temut sa nu-mi fie frica la un moment dat, sa nu am senzatia ca cineva din intuneric – „vreun nebun“, vorba lu’ tata – ma urmareste o vreme de-afara, apoi sare la mine cu o drujba, direct prin perete, prin usa ori prin geam. Dar nu, ma simt perfect safe. Ma rog, e deja acasa pe bune.
Si cum cantam eu asa, concentrat, la chitara, exersand niste tehnici zbarnaitoare de flamenco, mi se pare ca vad cu coada ochiului reflexia mainii mele in sticla de la usa. Dar mana era mai mica. Apoi, din bezna, apare o fata cu gura cascata si se lipeste de sticla, se holbeaza la mine. O fata de copil. Cam ca-n filmele de groaza. Pentru o secunda am inlemnit cu chitara in mana, pregatindu-ma sa o transform in par. Totusi, am avut curaj si am aprins lumina afara. Dincolo de usa era un copil rupt de frig, cu fesul tras peste ochi, balbaind chestii. Ii spun sa vorbeasca mai rar.
— A… am ve… venit sa sa in… incarc te… tele… telefonu’.
— Care telefon?
Scoate si imi arata un mobil din care ieseau doua sarme. Il iau in casa, il asez pe un scaun si aflu informatii: sta la o casa mai incolo, la el e taiat curentul ca nu l-a platit taica-su.
Bag firele alea in priza. Nu par sa mearga.
— Cum te cheama?
— Tu… Tu… Tucu.
— Ti-e foame?
— N… nu, c… am am ma… mancat.
— Mai ai frati?
— Ci… ci… ci…
Scoate o mana din buzunar si-mi arata cinci degete.
— Mai, Tucu, nu cred ca se incarca. Lasa-l vreo doua ore aici, du-te acasa si vii pe urma sa vedem ce si cum.
O sterge in bezna.
Dupa doua ore – erau si niste prieteni la mine, pe care i-a speriat – , Tucu a aparut la usa ca un colindator ratacit, l-am luat in casa si i-am dat telefonul. Am avut dreptate. Nu se putea incarca.