Doar ca azi nici autoritatile si nici macar presa nu mai detin controlul asupra informatiei si asupra diseminarii ei. Vestile despre nemerniciile de la gara din Köln s-au raspandit mai intai prin retelele sociale. Intr-o prima faza s-a aflat ca au existat vreo suta de victime care au depus plangere oficiala la politie. Apoi numarul lor a crescut la doua, la trei sute… si dupa aceea, mult dupa aceea, au reactionat si presa, si autoritatile. Cu scuza stupida ca n-au stiut, ca nu si-au dat seama.
Intre timp, plangerile inregistrate oficial au depasit cifra de cinci sute. S-a aflat ca in Hamburg s-a intamplat ceva asemanator, doar ca la o scara – hai sa zicem – mai mica: doar vreo suta de plangeri ale femeilor agresate. Cele care n-au depus plangere nu se pun la socoteala. S-au raportat cazuri similare de hartuire si agresiune sexuala si in alte orase germane mari, si in Helsinki, si in Zürich, si in alte locuri din Europa. O televiziune (una singura!) si-a cerut scuze publicului pentru ca a omis sa pomeneasca de valul de infractiuni si abuzuri sexuale din Köln. Politia s-a incurcat in explicatii neconvingatoare. Dar esenta problemei a ramas.
Fiindca, din toate informatiile existente pana acum, agresorii au fost, in coplesitoarea lor majoritate, tineri arabi si/sau nord-africani, emigranti sau solicitanti de azil. Ceea ce pune lucrurile intr-o cu totul alta perspectiva: cea a cenzurarii informatiilor de dragul corectitudinii politice.
Oare scuzele si explicatiile tardive sa reprezinte singura diferenta intre cenzura in regimurile totalitare si cenzura democratica din Occident? Fiindca si in nazism, si in comunism si, iata, si in democratie cenzura isi gaseste mereu o justificare. Si, la fel ca in orice regim totalitar, cenzura da nastere unor reactii adverse, uneori disproportionate si nu o data periculoase.
Cum arata, de exemplu, lucrurile acum, dupa incercarea de musamalizare ratata – si negata? Pai, in primul rand cetatenii europeni au argumente sa creada ca autoritatile si presa le ascund adevarata dimensiune a agresiunilor comise de imigrantii arabi si nord-africani (si musulmani!) asupra gazdelor lor. Mecanismul ce incerca controlul si restrictionarea informatiilor negative legate de imigrantii musulmani, justificat prin teama de reactiile xenofobe si rasiste, a declansat exact acele reactii pe care voia sa le impiedice. Mai mult, a accentuat neincrederea in autoritati si in presa, facand publicul mult mai vulnerabil la zvonistica, la informatiile dubioase care circula, alaturi de cele legitime, pe retelele sociale si pe site-urile personale. Practic, portavocile oficiale ale regimurilor democratice occidentale s-au impuscat singure in picioare. In contrapondere, de acum inainte vocile nationalistilor radicali si cele ale extremistilor o sa se auda tot mai tare si o sa para tot mai credibile.
Cine a pierdut aici? Exact pilonii democratiei occidentale – si, odata cu ei, si emigrantii pe care, chipurile, i-au aparat. Ma astept la o ascensiune si mai rapida a fortelor de extrema dreapta, la agresiuni impotriva imigrantilor mai tuciurii – „Vinovat, nevinovat, luati-i la rand!“, cum striga soldatul Švejk intr-o bataie intre militari – si, eventual, ca o contrareactie fireasca, la agresiuni si atentate ale islamistilor radicali. Si asa mai departe, pana la dezastrul final. Ceea ce arata ca pana la urma cenzura, fie ea si (presupus) bine-intentionata, nu face bine la democratie.