— Draga domnule Daniel Cristea-Enache, nu vi se pare ca exagerati, hiperbolizati, umflati, augmentati cu scopul de a-mi atrofia, micsora, diminua, imputina, descreste, pondera, miniaturiza, minimaliza imaginea in ochii cititorului? Cred ca imi aplicati un procedeu stilistic, de fapt, dar acum nu am timp sa caut in memorie urma si numele lui. Cert este ca vorbiti cu doua limbi deodata. Cu o limba spuneti exact ceea ce spuneti, cu alta spuneti exact ceea ce nu spuneti. Cand vorbiti limpede, o faceti pentru oamenii care nu inteleg. Cand vorbiti neinteles, o faceti pentru cei care inteleg. Asa ca cei care nu inteleg, vor intelege ceea ce ati spus pe inteles, cei care inteleg vor intelege ceea ce nu ati spus pe inteles. Oricum, ati reusit sa ma scoateti din barlog. Dovada ca primul lucru pe care l-am facut a fost sa incurc lucrurile mai tare decat erau incurcate. Semn ca m-ati enervat din nou.
Sa o luam metodic. Mai intai am intrebat-o pe Doamna mea daca e adevarat ce spuneti dumneavoastra in legatura cu bunatatea mea. A citit si mi-a raspuns, fara ezitare, ca e adevarat: sunt destul de bun. A zambit si a adaugat ca pe cand eram mai tanar eram si mai bun. Nu stiu daca a raspuns serios. Poate ar trebui sa intreb si alte persoane.
O explicatie, plauzibila, ar fi aceea ca sunt bun (la suflet) din cauza lenei. Sunt bun din comoditate. Un om comod evita pe cat posibil verbul a face. De exemplu a face rau. Bunatatea este o inventie mai importanta decat roata. Si apoi, un argument in favoarea mea ar fi si acela ca sunt egoist. Un om rau nu poate fi un bun egoist. Nu are timp, caci e preocupat excesiv de administrarea defectelor celorlalti oameni. Eu, fiind un bun egoist, prefer sa ma bucur pe mine si de ceilalti.
(Fac o mica pauza, caci a venit sotia mea sa vada ce am scris despre ea. A citit si mi-a spus ca am insinuat in spusele ei o mica doza de frivolitate. Si ca ea a vrut sa spuna ca nu mai sunt la fel de bun ca atunci cand eram mai tanar pentru ca acum, cand beau, vorbesc uneori urat cu poetii tineri. Eu nu tin minte asa ceva. Poate am fost parat. Mi-a spus sa sterg pasajul cu ea. I-am promis ca o sa sterg. A plecat. A plecat in oras. Nu mai sterg.)
O alta explicatie, peste care o sa trec mai repede, ar fi aceea ca am fost crescut in spirit religios. In clasele primare nu era duminica in care sa nu fiu trimis la biserica. Preotul batran, cel care m-a botezat, trecuse pna la urma de la greco-catolicism la ortodoxism, ca sa salveze scolarizarea copiilor sai. De cate ori era vreo ceremonie de sarbatori, dar si la unele inmormantari, ma chema si ma desemna sa fiu unul dintre cei doi „Ingerasi“. Eram imbracat cu o mica mantie alba cu un guleras lat de catifea verde. Ni se dadea sa tinem cate o lumanare in mana si sa mergem in urma preotului sau sa stam in biserica langa „Usa imparateasca“, de-o parte si de alta. La inmormantari stateam la capul sicriului. Cred ca a ramas ceva in capul meu din vremea cand eram „Ingeras“. „Ingerasii“ erau, cred, ceea ce la catolici poarta numele de „ministrantI“. Popa Deva, asa il chema, se incapatana, discret, sa mai pastreze ceva din ritualul vechi, pe care il oficiase o viata intreaga si pe care fusese obligat sa-l paraseasca.
In sfarsit, eu iubesc Poezia. Si cred, dimpreuna cu T.S. Eliot, in functia ei sociala. Fara sa intru in amanunte, repet ceea ce am spus de foarte multe ori: un poet e important indiferent de (ca la rachete!) raza de actiune. Si un poet care e cunoscut doar pe scara blocului in care locuieste, pe strada lui, pe ulita lui e important. Caci, la fel cum un organism bolnav produce anticorpi, cum o infectie intr-un corp activeaza in sange un gen de „celule sanitar“ care inconjura focarul de rau si-l neutralizeaza, la fel si o societate bolnava secreta poeti. Eu vad poezia sub specie geografica. Fiecare poet e o tara cu relief diferit de altele. Din punctul acesta de vedere, Romania e impartita in sute de „regiuni autonome“. Sigur, ca peste tot in lume, exista tari mari si mici. Exista, multumesc Domnului, si imperii luminate, exista si tiranii, si statulete vasale. Dar toate ar merita vizitate. Caci in fiecare gasesti ceva bun, cred eu. Nu ti-ar ajunge o viata de cititor ca sa te bucuri. Alex?Stefanescu, intr-un elan ordonator, unionist si tiranic, a incercat sa mai stearga de pe harta statele poetice foarte mici.
S-a saturat. Acum zice ca isi va mobiliza divizia de tancuri metodologice si o sa treaca la vizitarea capitalelor mari. Eu nu am astfel de dotari sufletesti. De aceea lumea spune ca sunt, horibile dictu, „cumsecade“.