Se pare ca, in realitate, iubirea lor n-ar fi fost atat de puternica si ca, pe cand Lili murea la spital (dupa transplantul de uter), Gerda era deja cu noul sot in alta tara, nu plansa langa pat. Se spune si ca Gerda ar fi fost lesbiana, lucru pe care filmul il ignora. Cu toate astea, The Danish Girl cucereste prin aerul de melodrama un pic demodata si picturala, cu costume superbe intotdeauna asortate decorului si luminii nostalgice, dar mai ales prin interpretarile protagonistilor, Eddie Redmayne si Alicia Vikander. Redmayne e mai bun ca niciodata, personajul lui e ca o rana deschisa, cultivand un zambet cochet si nesigur, care se ofileste instantaneu intr-o grimasa trista (niciodata grotesca). Vikander ii completeaza sensibilitatea printr-o indrazneala inteleapta. Ea pare sa simta mereu in avans, de fapt amandoi isi investesc personajele cu o cantitate imensa de emotie care, surprinzator, nu pare ridicola. Cu toata dificultatea unui asemenea subiect intr-o productie mainstream (desi la proiectia de presa am auzit si chicoteli ironice), Tom Hooper – care e antrenat din The King’s Speech/ Discursul regelui sa faca slalom printre prejudecatile si marotele spectatorilor –, gaseste tonul ideal pentru un love story trist, ca majoritatea love story-urilor.
In ciuda titlului…
…Joy nu are nimic de-a face cu veselia, desi a fost nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun film de comedie sau musical, iar protagonista lui, Jennifer Lawrence, a primit Globul de Aur pentru cea mai buna actrita intr-o comedie sau musical. E un success story (inspirat partial din realitate) despre o tanara divortata cu doi copii care in anii ’90 inventeaza Mopul Minune (Miracle Mop) si ajunge milionara. Mopul Minune?! Joy ar fi putut fi un extraordinar film despre nimic, un elogiu ironic adus futilului, la fel cum un alt film al lui David O. Russell, American Hustle/ Teapa in stil american, ar fi putut fi un foarte bun film intentionat gaunos si galagios despre gaunosenie. Dar ambele se iau in serios, asa ca mesajul pica undeva intre luntri, adica nicaieri. Filmele mai vechi ale lui David O. Russell sunt mai bune, Flirting with Disaster/ Cochetand cu dezastrul (1996) de pilda, care era o comedie savuroasa facuta fara pretentia de a ajunge la vreun premiu. Dar de la The Fighter incoace, David O. Russell joaca, cum se spune in fotbal, pentru puncte, iar filmele lui sunt tot mai prefabricate si mai insipide.
Chiar si asa, David O. Russell atrage multi actori cunoscuti in filmele sale, pentru ca le da roluri consistente. Asta nu face ca filmul sa fie si bun. Joy e „ceva care merge undeva“, un film lipsit de coloana vertebrala, iar Globul de Aur pentru Jennifer Lawrence a fost efectiv un cadou pentru ea. Sau, mai degraba, pentru producatorul Harvey Weinstein.
Daneza/ The Danish Girl, de Tom Hooper. Cu: Eddie Redmayne, Alicia Vikander, Matthias Schoenaerts, Ben Wishaw
Joy, de David O. Russell. Cu: Jennifer Lawrence, Robert De Niro, Edgar Ramirez, Bradley Cooper, Isabella Rossellini