— Ce marci are identitatea romaneasca? Pentru diversele elemente ale caracterologiei noastre etno-nationale, vezi mai intai insemnarile calatorilor straini pe teritoriile locuite de romani. Ele au fost adunate si editate de mai multi istorici. As incepe cu volumul coordonat de Daniel Barbu, Firea romanilor (Nemira, 2000, cu siguranta disponibil pe internet), care include o scurta antologie de surse din perioada 1502-1764 (pp. 15-37, cuprinzand si auto-imaginea moldovenilor data de Dimitrie Cantemir); foarte scurte si ele, prefata si introducerea, semnate de coordonator, includ deopotriva pozitia teoretica si bibliografia minimala. As continua cel putin cu extrase din operele altor calatori si autori straini, pana la zi, apoi cu autorii romani, de la cronicari, trecand prin calatorii romani peste granitele provinciilor istorice (ca I. Codru-Dragusanu, un ardelean in Tara Romaneasca), prin scrierile strainilor nostri, ca sa zic asa (maghiarii, germanii, evreii etc. care au scris despre ei insisi, despre ceilalti si despre romani), trecand prin scrierile strainilor care au devenit romani (Carol I, de pilda), prin vasta literatura dedicata de romani subiectului cam intre anii 1840 si anii 1940, ajungand la strainii de azi si incheind cu Lucian Boia si Neagu Djuvara (nu fara ecourile simptomatice din lumea virtuala). Si romanii, si strainii, trebuie desigur cititi istoric si critic. Cioran numea aceasta (excesiva?) preocupare autoscopica a romanilor, in care a excelat si el, Teoria Romaniei…
Este romanescul un receptacol de elemente straine? Sigur ca da. Asta este vechea problema a mimetismului romanesc, pe care eu il numesc bovarism geocultural, cu partile sale bune (adaptabilitatea, curiozitatea, capacitatea de invatare, deschiderea catre Celalalt…) si cu cele rele (autoiluzia, dispretul de sine dus pana la ura, inautenticitatea sau complexul ei – ceea ce e cam acelasi lucru – etc.). Din punctul meu de vedere, acestea sunt vesti mai curand bune: identitatea romaneasca, repet si insist, este istorica. Totul se face si desface printr-o dinamica nesfarsita a pozitivului si negativului, ca viata insasi. De cate ori vedem intrebari si raspunsuri despre identitatea romaneasca, trebuie sa reconstruim hermeneutic intregul context de comunicare.
De pilda, cand Cioran l-a parafrazat pe Montesquieu si (s-)a intrebat cum poate fi cineva roman, nu a adaugat niste intrebari asociate obligatorii: cand? unde? din ce perspectiva?… Noi, neavand geniul lui Cioran, trebuie sa procedam metodic si rational. Eu nu am ambitia de a crea surse (Cioran asta a creat, surse, nu analiza suprema a romanitatii, nu Teoria Romaniei, ci un capitol uluitor si delirant in istoria acestei teorii), ci umilinta (sau poate iluzia) de a crea literatura secundara, in care analiza si interpretarea au prioritate in raport cu proclamatia si speculatia. Astfel, ar trebui sa intrebam cand nu a fost lumea romaneasca un receptacol de elemente straine? Ele au fost mereu altele, inca din timpul obscur al etnogenezei (care, avand loc si in Sudul Dunarii, a antrenat ingrediente de o varietate extraordinara), au lasat urme mai adanci sau au fost uitate, dar ne-au facut asa cum am fost in diferitele locuri si momente ale existentei noastre ca popor (fragmentat istoric si politic sute de ani inainte de a incepe sa se transforme in natiune). Globalizarea si migratia reiau acest neintrerupt proces de hibridare. O ucronie: daca elitele Romaniei nu ar fi fost decimate in stalinism, am fi avut o istorie mult mai vie si mai diversa, incepand de la istoriile si genealogiile marilor familii pana la asumarea senina a faptului ca romanii din diverse epoci si locuri nu au fost identici, intre ei si in raport cu vreo fantasma a Romanului.
Ce ar ramane ca element „pur“ romanesc? Pur e pus in ghilimele, deci suntem de acord ca puritatea e mereu relativa, se redefineste mereu. Pur romanesc mi se pare tocmai acest continuum de intrebari si raspunsuri, de identitati schimbatoare, de rupturi si continuitati, de devenire si fiinta, de existenta si esenta. Procesul e identic in toate celelalte culturi si societati, la toate popoarele (desi la noi, ca si la altii, dar spre deosebire de unii, elementul etnic l-a inabusit pe cel national), insa elementele procesului si rezultatele particulare sunt mereu diferite: unul e pur romanesc, altul e pur chinez etc.
Pozitia mea (spre deosebire de cea a lui Lucian Boia sau de cea atribuita lui si insuficient clarificata de autor, chiar cand a trebuit sa explice in ce sens spune De ce e Romania altfel?) nu este relativista. Nu cred ca anything goes in trecut, ca toate trecuturile pe care le (re)construim sunt etic, moral, epistemologic, ontologic echivalente.