La filmele lui Tarantino te duci ca la o petrecere de familie. Chiar daca rudele nu sunt intotdeauna spirituale, sunt rudele tale si asta e. In timp, energia lui Tarantino, care da intotdeauna pe dinafara din verbozitatea si violenta in care e turnata, a facut loc unei note tot mai contemplative. Poate e intelepciunea care vine cu varsta sau poate tot o ironie pentru cei care se asteptau ca formatul in care a filmat, Ultra Panavision 70 (folosit intre 1957 si 1966 printre altele la Ben-Hur), sa fie utilizat doar pentru exterioare. Aproape jumatate din film asa e, dar in restul timpului ne inghesuie impreuna cu odiosii si sinistra intr-un magazin din pustietate. Din cauza unei furtuni de zapada suntem cu totii nevoiti sa impartim acelasi spatiu pe care Ultra Panavision 70 il face si mai claustrofobic. Aici, latura contemplativa dispare si povestea ia o turnura politista pentru a exploda sangeros si catharctic spre final.
Pe scurt, in filmul a carui actiune se petrece cam prin 1870 e vorba despre un vanator de recompense, fost luptator in Razboiul Civil (Samuel L. Jackson), care se intalneste in drumul spre oraselul Red Rock din Wyoming, unde duce trei cadavre, cu un alt vanator de recompense (Kurt Russell), care transporta o raufacatoare in acelasi oras, pentru a fi spanzurata (Jennifer Jason Leigh). Pe drum, ei mai culeg din pustietatea alba pe noul serif din Red Rock (Walton Goggins).
Cand se opresc la magazinul Minnie’s Haberdashery, ei fac cunostinta cu celelalte personaje: un general sudist suferind (Bruce Dern), calaul din Red Rock (Tim Roth), un cowboy pribeag (Michael Madsen), care-si scrie memoriile in drum spre casa mamei, un slujbas mexican (Demian Bichír). Ca la orice film de Tarantino, dialogurile creeaza actiunea. Interesant e ca dupa ce se termina filmul si incepi sa te gandesti la el, drumul spre Minnie’s Haberdashery cade in umbra, ca si cum ar fi doar lunga introducere pentru filmul in sine. Poate mai autoreferential ca in precedentul Django Unchained/ Django dezlantuit, Tarantino vorbeste prin lungile monologuri ale lui Samuel L. Jackson si prin dialogurile dintre personaje nu doar despre rasism, razbunare, misoginism sau etica, ci mai ales despre cinema. Filmul se construieste vorbind, si e problema noastra daca credem ce vedem sau nu, dupa cum istoria pe care ofiterul confederat i-o spune generalului sudist despre cum i-a umilit fiul poate fi reala sau nu. Sau dupa cum scrisoarea de la Abraham Lincoln, cu care Samuel L. Jackson starneste invidia tuturor si care-i deschide toate usile, poate fi falsa sau nu. Tarantino aproape ca ne spune verde-n fata ca ce vedem e doar un film. Astea fiind zise, tot ce-ti ramane de facut e sa-l savurezi fara sa te gandesti prea mult. Filmele lui Tarantino, la fel ca filmele lui Lars von Trier si ale altor mari cineasti, nu trebuie decorticate replica cu replica pana la a intelege exact „ce a vrut sa spuna autorul“. Daca faci asta, cand sa te mai bucuri de ele? The Hateful Eight e intr-adevar, asa cum spunea „Variety“, „delicios“, adica e spumos, bine jucat, amuzant, nepretentios. Dar e o joaca inteligenta. Cele trei ore trec usor.
Cei opt odiosi/ The Hateful Eight, de Quentin Tarantino. Cu: Samuel L. Jackson, Kurt Russell, Jennifer Jason Leigh, Demian Bichír, Tim Roth, Michael Madsen, Bruce Dern, Channing Tatum, Walton Goggins