…s-ar blestema pe sine insusi care nu mai este in ceruri pentru ghinionul de a nimeri sa lucreze in Romania…
…s-ar plange incontinuu ca e prost platit, ar visa sa fuga si sa se angajeze in strainatate, ar injura sistemul de sanatate si ar da vina pe acesta pentru faptul ca trebuie sa ia mita ca sa-si intoarca fata catre oameni…
…l-am astepta spasiti, cu caciula in mana, sa apara si la cinci ore dupa ce a promis ca vine…
…n-am intelege niciodata de ce intarzie mereu, de ce fiecare dintre noi, in durerile noastre, nu putem fi nicicand, macar pentru cateva secunde, cel mai important pacient de pe lume…
…n-am pricepe o data tainele care il retin sa se apropie, sa ne spuna ceva, sa ne indure cu o privire fugara, nici macar atunci cand e la doi metri de noi si rade zgomotos la telefonul mobil, in timp ce se plimba agale printre nenorocitii pamantului, se scobeste in nas sau, pardon de expresie, se scarpina plictisit intre picioare…
…ar fi mereu agasat de bolnavi si de apartinatori idioti care nu-l preacinstesc cum se cuvine, care au curajul sa-i vorbeasca privindu-l in ochi, care au tupeul sa ceara detalii stupide – pe care oricum nu le-am putea intelege in nimicnicia noastra si de care oricum n-ar trebui sa ne interesam –, cum ar fi diagnosticul…
…am incerca doua ceasuri sa ne apropiem de el ca sa-l intrebam mai exact ce fel de injectii, ser, fese, branule, medicamente, baterii trebuie sa cumparam de la farmacia din colt, iar cand ne-am apropia si l-am ruga sa se opreasca un minut pentru o lamurire, ne-ar spune dramatic: „Vom vorbi, cand ma voi elibera“. Iar el se va elibera numai cand mare mila lui ne va remarca asteptand parca de-o viata intr-un colt, cu capul plecat, umil, aratand ca ne-am invatat lectia, ne-am mancat suficient papara si ne va explica mai neclar decat scrisul lui de pe reteta ce vrea limpede de la noi…
…l-am pandi din nou pe hol sau in salon, dupa ce-am cumparat ce-am crezut noi ca cere, el iar ar fi agasat de prezenta noastra, iar isi va tine mult si inexplicabil fata indepartata de noi, pana cand ne-ar invita nervos sa parasim incaperea, pentru ca nu se poate concentra la munca. Iar cand i-am zice ca doar voiam sa aflam repede-repede, scurt-scurt, daca am cumparat bine ce ne-a cerut, ne-ar raspunde: „Si ce ti-a luat atata timp? De-atunci am fi facut si sex“…
…am simti ca vrem sa-i pupam mana, cu toata atitudinea lui otioasa, dupa ce ne-a scos la liman si ne-a mai dat ceva timp de trait fara suferinta…
Dar – cum Dumnezeu nu e medic in Romania – inimile, ficatii si rinichii nostri, ai copiilor si ai parintilor nostri, depind in totalitate de unii medici romani care se pretind, se comporta – poate ca uneori chiar si sunt – cel putin trimisii lui Dumnezeu pe pamant, daca nu cumva insusi Dumnezeu. Si trebuie sa-i acceptam, sa-i asteptam, sa ne rugam la ei, sa le aducem ofrande, pentru ca traim sau murim dupa buna voia lor.