Oricata poezie fotografica as gasi in peisajele inzapezite, oricata nostalgie copilareasca mi-ar trezi nametii (si, da, ma hranesc intamplarile varstei la care totul e feeric!), prefer din plin promisiunea primaverii, arsura verii sau rodnicia caldei toamne. Insa recunosc: iarna cu zapezi si frig imi provoaca sau imi aduce o dispozitie pe care alt anotimp anevoie mi-o starneste. O fi, poate, reminiscenta de-acum trei decenii, cand asprimea de afara s-a compensat prin muzica, rezultatul fiind starea de spirit propice scufundarii pana la rasfat in splendoarea lirica a Flautului fermecat, o versiune inregistrata la Viena, cu Herbert von Karajan la pupitrul dirijoral (interpretii imi scapa). Operele, concertele pentru vioara, pian sau alte instrumente mai putin utilizate, simfoniile (nu toate!) au devenit, in anii urmatori, un fel de substante la care trebuie umblat cu grija, posibilitatea risipirii lor nefiind una teoretica doar.
Asa ca serile si mai ales noptile de dupa 17 ianuarie 2016 au fost doldora cu muzica lui Mozart. Si pentru ca am vrut sa-mi umplu pana la refuz timpanele, m-am „destrabalat“ punand pe platan aproape toate discurile adunate, cu predilectie concertele de pian (integrala lui Christian Zacharias & Orchestra de camera din Laussanne, a lui Derek Han & Philharmonia Orchestra) sau interpretari unicat lasate de Alfred Brendel, Arturo Benedetti Michelangeli, Wilhelm Backhaus, Clara Haskil, Friedrich Gulda, Clifford Curzon, Aldo Ciccolini etc. Evitam sa dezvalui intr-o rubrica de rock pasiunea mea „secreta“, daca nu traiam mica revelatie a unei realitati demult cunoscute melomanilor „adevarati“. Si ce sa astepti de la un punk-rocker, daca nu sa impartaseasca si altora bucuria lui? Ei bine, in perioada asta de monomanie, am simtit – parca pentru prima oara, daca pot spune asa – „esenta“ muzicii lui Mozart, transmisa urechilor mele prin degetele, creierul, inima si respiratia Clarei Haskil. E vorba despre inregistrarile Concertelor nr. 20 & 24, cu orchestra Concerts Lamoureux, dirijata de Igor Markevitch, la jumatatea secolului trecut, reeditate pe SACD la Decca/Universal Japonia. N-as putea transcrie mai limpede senzatia traita decat a facut-o pianistul chilian Claudio Arrau: „…you must hear Clara play Mozart. Then you will realize how far the rest of us are from the truth“.
Departe de adevar ma aflasem atatia ani si ca patimas ascultator de rock. Aveam oarecare banuieli masochiste, dupa niste evenimente compromitatoare pentru pretentiile mele muzicofile, petrecute la schimbarea liniei audio, in urma cu ceva timp. M-am convins definitiv dupa ce-am tinut pe „repet“ vreo sapte ore un disc vechi remasterizat in surround: The Allman Brothers Band – Idlewild South (2015, Mercurry/UMG). Aparitia m-a bucurat mai mult decat daca s-ar fi ivit la poarta o delegatie extraterestra, propunandu-mi nemurirea cu conditia sa renunt la auditii. Numita din ratiuni comerciale „45th anniversary edition“, cutia contine patru discuri: un CD cu cele 7 piese initiale + 5 completari; 2 CD-uri cu faimosul concert din Ludlow Garage, dupa care alergam insetat acum vreun sfert de veac, crezandu-l substantial deasupra arhicunoscutului Live at Fillmore East; in fine, un blu-ray cu 11 din piesele CD-ului, la rezolutia 24/96, atat stereo, cat si 5.1.
Am ascultat discul pe diferite suporturi: vinil, banda, caseta, CD, mp3 sau te miri ce alt fleac software. Niciodata, dar absolut niciodata n-am aflat piesele cu mai multa culoare, dinamica si relief, balansul ideal definit pe cele sase canale, vocile calde si chitarele stralucitoare, tobele profunde si orga aidoma galgaitului scos de sticla cu whiskey de Tennessee, cand o inclini catre pahar!
Iarna? Are si ea parti bune!