— As incepe prin a arata ca in genere romanul bate extremele: poate fi pe rand si darnic si strans la mana; cu credinta in Dumnezeu, dar si injurand de ingheata apele si fiind plin de superstitii; prietenos insa si dusmanos pana-n panzele albe, cum se spune; consecvent si nu prea; invidios, dar si bucuros de binele altuia, calculat insa si imprudent; profund eficient, creativ, cumpatat, echilibrat, discret, prudent, astazi, iar maine cu totul altfel. Balanta se misca mereu, cand intr-o parte cand in alta, iar alegerile par inspirate mai degraba de capricii. Avem o problema cu statornicia, din cate se pare.
Am vorbit de extreme; sigur ca exista si o linie de mijloc unde omenia, ospitalitatea, inteligenta, intelepciunea si tot ce este frumos ne face sa privim mai indelung cele bune din trasaturile caracterului nostru, observand ca frica de Dumnezeu, cinstea si onoarea, sinceritatea, prietenia si generozitatea, toleranta si bunavointa fac casa buna cu poporul nostru. Chiar daca ne plac veselia si distractia, comoditatea si visarea, stim ce este si munca si angajarea serioasa, desi nu avem nici noroc, nici spor.
Nu stiu de unde vine ca alunecam usor spre acel de prea multe cuprinzator „merge si asa“, ocolind calea cea buna.
Si totusi, ne iubim pe noi insine asa cum suntem, il iubim pe Dumnezeu si ii iubim si pe altii. Putem spune ca implinim toata legea, admitand in acelasi timp ca avem multe de schimbat, multe de imbunatatit si multe de pastrat.
As spune pentru inceput ca Romaniei ii lipsesc dragostea si responsabilitatea fata de binele comun sau de binele obstesc, cum i se mai spune. Ce este binele comun? Am sa dau doua definitii, una facuta de mine, ad hoc, si una din documentul Gaudium et Spes (Bucurie si speranta) nr. 26 al Conciliului Vatican II. Prima definitie ar suna astfel: Binele comun este multimea tuturor lucrurilor materiale si spirituale de care ar trebui sa se bucure toti oamenii, ca sa poata creste si trai conform demnitatii lor. Si iata si a doua definitie: „Ansamblul conditiilor de viata sociala care permit grupurilor si indivizilor sa-si atinga mai deplin si mai usor perfectiunea“. Inainte de a da niste exemple, vreau sa dau un citat din Compendiu de doctrina sociala a Bisericii, nr. 164: „Din demnitatea, unitatea si egalitatea tuturor persoanelor reiese principiul binelui comun la care trebuie sa se raporteze fiecare aspect al vietii sociale pentru a ajunge la plinatatea semnificatiei sale. (…) Binele comun nu consta in simpla suma a bunurilor particulare ale fiecarui subiect din corpul social. Ca bine al tuturor si al fiecaruia in parte, este si ramane comun, pentru ca este indivizibil si pentru ca doar impreuna poate fi dobandit, poate creste si poate fi pastrat, chiar si in perspectiva viitorului. Asa cum actiunea morala a fiecaruia se realizeaza in savarsirea binelui, la fel si actiunea sociala ajunge la plinatate prin realizarea binelui comun. Intr-adevar, binele comun poate fi inteles ca fiind dimensiunea sociala si comunitara a binelui moral“.
Cum sa nu observi ca este subminat gandul cel bun despre viata si familie, despre dreptate si libertate, despre munca, educatie, demnitate, respect, buna reputatie si multe aspiratii legitime? Oameni fara serviciu sau dati afara din serviciu; batrani parasiti, bolnavi uitati acasa sau pe paturi de spital, copii nenascuti condamnati la moarte, copii abandonati, oameni condamnati pe nedrept, drepturi calcate in picioare, vinovati si hoti publici nepedepsiti; proprietatea nerespectata, viata neaparata, demnitatea insultata.
Iata ce-i lipseste Romaniei pentru a-si depasi conditia actuala: „Respectarea si promovarea efectiva a primatului persoanei si a familiei; valorificarea asociatiilor si a organizatiilor intermediare, in propriile decizii fundamentale si in toate cele care nu pot fi delegate sau asumate de altii; incurajarea oferita initiativei private, asa incat fiecare organism social sa ramana in slujba binelui comun cu propriile sale caracteristici; articularea pluralista a societatii si reprezentarea fortelor sale vitale; ocrotirea drepturilor omului si ale minoritatilor; descentralizarea birocratica si administrativa; echilibrul dintre sfera publica si cea privata si, prin urmare, recunoasterea functiei sociale a privatului; o responsabilitate adecvata a cetateanului in a fi parte activa a realitatii politice si sociale a tarii“ (Compendiu de doctrina sociala a Bisericii, nr. 187, p. 163).
Respectarea celor expuse mai sus – binele comun, solidaritatea si subsidiaritatea – conduc spre trairea valorilor fundamentale ale vietii sociale: adevarul, libertatea si dreptatea, cele trei izvoare atat ale pacii interioare, cat si ale pacii sociale.