– Fragment –
Sabine se uita la aceasta fata zambitoare si roz de sub peruca stramta, pudrata, la rochia ornata cu tot felul de podoabe si la mainile cochete in care atarna o ghirlanda de flori.
Rasul acelei fete artificiale si fermecatoare era atat de pueril si de fara sfarsit, incat parea ca pana si umbra de acum a acelei femei care privise astfel viata continua sa rada la fel.
Sabine contempla in acea clipa, din strafundul unui suflet pereche, acea fiinta a vremurilor apuse care, inseland natura cu obrajii-i fardati si paru-i pudrat, avusese parte de cea mai delicata si imaginara viziune asupra lumii.
Cum de moartea indraznea sa se atinga de aceste femei fine si false, intru totul deghizate, care isi aruncau in iubire si durere trupurile de decor si coafurile teatrale si care, in clipa agoniei, primeau misterul sacramentului cu o eleganta si surazatoare curtoazie?
Astfel ca lui Sabine cea adormita, a carei privire ardea impaienjenita, i se parea ca gura rosie a celei pictate ii zambea si ii spunea: „Sabine, uita-te la rochia mea din matase de Bas-Dauphiné cu inflorituri si la panglica din jurul gatului meu, am trait in secolul nebunatic al Regentului si al lui Ludovic cel Mult Iubit. Locuiam la Versailles si in alte cateva castele de pe malul raului Oise.
Eram voluptuoasa, toti eram voluptuosi, barbatii si femeile cedau fara rezistenta si teama dorintei fermecatoare pe care o simteau unii pentru altii. Am impodobit natura si am ornat casele cu iubire si placeri. De-a lungul vietii noastre fragile, am atarnat fara de pieire pe ziduri, pe lemnarie, de fantanile din gradini, in templele din parcuri trandafiri, panglici fluturande, porumbei si cochilii.
Cochilia este principiul si simbolul timpurilor noastre si e de la sine inteles, pentru ca din scoica Afroditei s-a ivit, cu adevarat, epoca noastra parfumata, indragostita si divina.
In acorduri de clavecin, ne pierdeam in dansuri lente si exaltate care ne incalzeau privirea si intruchipau dorinta, suspinul si slabiciunea.
Ne placeau boschetele, frunzisul, roua. Ne pricepeam, de asemenea, la cantecele sensibile si la discutiile incinse; neincrederea necuviincioasa si usuratica era pe buzele noastre ca un fruct necopt, caruia ii simteam gustul amar, acru si piscator.
Ne placea amorul, era singura preocupare a vietii noastre, nu faceam altceva decat amor.
Nu eram deloc frivole. Eram filosoafe, enciclopediste, geometre, chimiste si astronome dupa cum erau amantii nostri. Am contribuit la operele lui Voltaire si Rousseau. Ne-au compus madrigale si noi le-am scris capitole pentru operele lor.
Ne placea amorul si unele dintre noi l-au practicat cu o intunecata salbaticie. Suspinele sarmanei Lespinasse inca mai fac sa tremure mainile celor care intorc paginile cartii sale.
Am lasat in urma noastra in lume o mireasma delicata, iritanta si profunda. Rochiile de matase care apasau pe picioarele noastre cand dansam se expun cu noblete pe divanele din frumoasele locuinte. Stampele in care suntem infatisate impletind ghirlande din flori de camp si eliberand pasarile din coliviile lor de rachita innebunesc sufletele sensibile. Palariile noastre de pai impodobite cu frunze erau mai lipsite de pudoare si starneau mai abitir dorinta decat coapsele goale ale nimfelor antice.
Ah, tu nu stii cum mai radeam si ne jucam prin tufisuri, in acordul muzicii lui Rameau, in serile stralucitoare, in vreme ce Watteau, trist din cauza noastra, se plangea din pricina sunetului scos de fustele noastre de matase fosnitoare…“.
***
Sabine s-a trezit tarziu de dimineata, surprinsa de scartaitul unei trasuri care se oprise in fata casei.
S-a aplecat pe fereastra si, cum nu a vazut nimic, a coborat in halatul pus la repezeala, pe care il tinea infasurat pe trup.
Era Jérôme Hérelle cel care sosea, ea uitase ca il asteptau in acea dimineata. I-a facut placere sa-l vada, ii aducea aerul parizian, Amintirea casei ei, dar era suparata ca era imbracata in halat; simtea un soi de pudoare si de confuzie pentru chipul ei matinal, care mai amintea inca de somn si de trezire.
Jérôme Hérelle o incanta pe mama lui Henri, fata de care el manifesta consideratia unei rude modeste si tinere, respect si admiratie sociala. Trista si galagioasa, soacra lui Sabine profita de asta ca sa-l initieze pe Jérôme in detaliu in privinta nemultumirilor vietii, sufletului si sanatatii ei. Tanarul parea sa adopte nu o atitudine familiara care ar fi fost deplasata, ci una plina de grija sincera si continua. Asta o zgandarea cel mai mult pe Sabine, cand se gandea la asta, la modul in care acest baiat nu era in stare deloc sa distinga placerea de plictis, valoarea de mediocritate. Printr-un soi de vanitate seaca si stoica, felul in care se purta el era pentru Sabine interesant si chiar amuzant. Sabine considera ca tanarul era intru totul superficial: politetea ii tinea loc de suflet si purtarea frumoasa de eroism. Si-ar fi riscat viata cu usurinta pentru un tel banal. Calitatea scopului nu-l interesa.
Totusi a fost de acord cu Marie, a doua zi, ca era placuta compania lui la tara. Facusera impreuna o plimbare in padure in care, dintr-odata increzator, Jérôme ii vorbise despre el insusi intr-un mod agreabil si simplu.
In ziua aceea, dupa dejun, Henri se incapatana sa-l ia cu el la pescuit pe varul sau, „doar ca nu veti vorbi, pestele are auzul de o extrema finete, in cartea mea scrie ca…“.
CARTEA
O noua speranta este povestea fascinanta a unei tinere aristocrate pariziene de la inceputul secolului XX, a carei viata pare guvernata in intregime de dorinta de a fi iubita. Avatar al Emmei Bovary, Sabine de Fontenay viseaza cu ochii deschisi, cauta necontenit iubirea, se lasa purtata de pasiune, oricat de distrugatoare s-ar dovedi ea, impartasindu-ne elanurile si deziluziile sale. Roman sentimental scris cu finete si sensibilitate, avand in centrul sau contradictiile conditiei femeii, O noua speranta schiteaza o fresca admirabila a societatii pariziene de la inceputul secolului XX, pe care Proust – apropiat al Annei de Noailles, care a fost de altfel modelul pentru personajul contesei Gaspard de Reveillon din romanul Jean Santeuil – o va descrie ceva mai tarziu.
AUTOAREA
ANNA BRANCOVEANU DE NOAILLES (1867-1933), scriitoare si poeta franceza de origine romana si vedeta a saloanelor mondene pariziene de la inceputul secolului XX, a devenit cunoscuta odata cu aparitia volumului antologic Le Cœur innombrable (1901). A publicat mai multe volume de poezii – L’Ombre des jours (1902), Les Éblouissements (1907), Poème de l’amour (1924), L’Honneur de souffrir (1927) –, romanul Le Visage émerveillé (1904) si volume de corespondenta. Numita de Marcel Proust „un geniu novator si violent“, a devenit membra a prestigioasei Académie Royale de Langue et de Littérature Françaises din Belgia si a exclusivistei Academii franceze, care i-a acordat marele premiu pentru literatura.