Clatskanie nu e cine stie ce oras. Nici acum, tarziu in secolul XXI, nu a reusit sa adune 2.000 de locuitori. E o cazatura din Oregon. Sunt doar cinci hoteluri acolo, si toate sunt proaste. N-ai zice ca aici poate sa inceapa ceva maret, dar bineinteles ca habar n-ai avea despre ce vorbesti.
Raymond Carver s-a nascut in Clatskanie. Era 1938, nici nu izbucnise Al Doilea. El a fost un mare scriitor american din a doua jumatate a secolului XX. A murit in ’88. Cancer pulmonar. Sunt putine fotografiile cu domnul Carver in care sa apara fara vreo tigara aprinsa in mana stanga. El era stangaci. El a scris proza scurta. A urmat cursuri de creative writting, a predat cursuri de creative writting, desi desigur ca scrisul nu se poate nici invata, nici preda, dincolo de mecanica elementara, caci talentul nu se poate transfera, iar daca nu ai talent, ce rost are sa mai scrii? Dar sa predai scrisul – e si asta o slujba. Toata lumea are nevoie de slujbe. Facturile se platesc, din pacate, cu parale, nu cu cuvinte, oricat de bine asezate unele langa altele. El a primit chiar si un titlu de doctor in litere, cartile sale au fost traduse in peste douazeci de limbi. Domnul Carver si-a sfarsit existenta in ingrata pozitie de clasic american contemporan.
Am citit recent Despre ce vorbim ?cand vorbim despre iubire (Polirom, 2015, in traducerea lui Liviu Bleoca). Si zic asa: o carte rezista, deci e mare, la fel cum si un film rezista, deci e mare, daca are, in corpul sau, cel putin o secventa inubliabila. Raymond Carver este un maestru al acestei tehnici. Are harul. Poate sa creeze neuitatul. Textele din aceasta carte, precum si din altele, contin cel putin o bolta pana la care povestea se inalta, aparent fara nici un efort.
Iata: in mini-nuvelele lui Raymond Carver apare un barbat fara maini care face fotografii. Are un fel de carlige in locul palmelor. Fotografiaza casele oamenilor si le vinde proprietarilor aceste fotografii. Si mai apare si o femeie care toarna whisky pe burta rezonabila a unui cetatean, iar apoi il linge intr-un preludiu deloc improbabil intr-un motel dintr-un oras oarecare din Statele Unite ale Americii. E ceva de dragoste in aceasta proza – Chioscul. Mi-a placut.
Raymond Carver stia viata. Isi taia frazele abrupt, fiindca nu totul trebuie spus. La el in carti, lumea e un balci si tot ce trebuie sa faci e sa te asezi la o masa, sa-ti torni un pahar, sa-ti aprinzi o tigara (daca s-o mai putea) si sa asculti. Uneori, poti sa si vorbesti, vorbele astea aruncate de oameni peste masa sunt in definitiv tot ce vorbim cand vorbim despre iubire (in textul care da numele volumului, un cardiolog beat povesteste despre doi batrani care au avut un accident rutier si despre tristetea lui ca nu mai putea sa o vada pe ea, pe nevasta-sa, fiind bandajat tot, ca-n filme).
La el in carti, femeile fac infarct cand conduc autoturisme mari, americane, iar masinile continua sa inainteze. Si nu e doar o lege a fizicii aici, e si o lege a metafizicii, un pic mai subtila. Raymond Carver stia viata.
Si tot la el in carti, desi foarte rar, oamenii isi pot auzi bataile inimii. Bataile inimilor lor, dar si pe ale celor de langa ei, in acel fel de zgomot uman care staruie si dupa ce noaptea cade peste povestiri.
Raymond Carver il luase de maestru pe Anton Pavlovici Cehov, un rus nascut la 1860 in Taganrog, in adancurile Imperiului Tarist. Cehov a murit – clasic si el – dupa ce a fost toata viata (scurta) medic la tara. Avea patruzeci si patru de ani. L-a ucis tuberculoza.
Raymond Carver a murit tot de plamani, la cincizeci de ani, precum stiti deja. Pe piatra mormantului sau e un poem (el a fost si poet – asa sunt indeobste nuvelistii) care anunta ca a primit ce a vrut in aceasta viata. Si ce a vrut Raymond Carver in aceasta viata? El a vrut sa se simta iubit pe pamant.