Ce sa fie? Versurile sumbre ale lui Mustaine nu ma ating din prima. Nefiind vorbitor nativ de engleza, nici nu le urmaresc in mod obisnuit, ci doar cu textul sub ochi. Evident, senzatia furnizata de instrumente + cuvinte e diferita, dar n-as spune ca mai bogata. Procesul traducerii imi acapareaza o parte din puterea de perceptie si-mi vaduveste bunatate de placere. Ascult, inteleg, dar nu trepidez asa cum se intampla cand dau naibii hartia cu negrele poeme si ma las luat de val, dus de armoniile pe cat de simple, pe atat de ucigatoare, leganat de riffuri dezlantuite ca vanturile din stramtoarea Magellan, odihnit de rare pasaje acustice, executate la o chitara mai mult incinsa decat rece! Experienta senzoriala e completa la concerte, spun o banalitate. Dar acolo exista atatia factori straini de muzica, incat perturbarea contactului cu sunetul e uzuala, iar pentru mine personal, foarte deranjanta. Poate de aceea nu regret ca la ultima descindere a megadetilor in Bucuresti am lipsit, incaierat de una dintre acele imprejurari tipice vietii de rocker (de care totusi nu fac exces!). Si sper sa nu fiu nevoit sa merg la vara in Bulgaria, ca sa vad trupa live, s-o gasi si la noi vreun organizator local de evenimente capabil sa puna Romania pe harta noului turneu mondial.
De cand am aflat unele amanunte biografice, am apreciat la Dave Mustaine puterea de a-si urmari visul. Asta e ceva foarte american, veti spune; dar visul artistic e universal si vechi de cand lumea. Intr-o lume cat se poate de aspra (showbiz-ul pare o distractie, dar intrebati-i pe cei implicati cum e in realitate!), Mustaine a reusit sa treaca peste handicapul ejectarii sale din Metallica si sa-si impuna personalitatea, cu viziune cu tot. Nu oricine e capabil sa scrie texte antisistem si sa obtina sprijinul sistemului! Paradoxul pozitiei lui Mustaine (sa-i zic ideologice?) deriva din acceptarea criticii sale, valorificarea si impunerea de drept tocmai de catre cei criticati! Nu-l banuiesc pe Dave complice la ceea ce reneaga, dar nici nu pot sa ma prefac a nu vedea ca in loc sa fie expulzat din elita showbiz, cum au patit-o destui contestatari, e promovat pe canalele mass media, in orice mod posibil, albumele Megadeth ajungand instant pe toate meridianele si latitudinile. O fi Mustaine tipul necesarmente „responsabil cu injuratul“, vorba unui comentator literar contemporan? Nicidecum. Secretul ca este lasat in pace sa-si cante ideile pe care le afirma e simplu: Megadeth place! Si place atator multe milioane de indivizi, incat a-l bloca pe Mustaine seamana cu a omori gainusa care face oua de aur. N-ai sa vezi un vulpoi atat de idiot in bransa asta!
Astfel pusa chestiunea, inseamna oare ca stilul Megadeth este comercial? Evidenta vanzarilor din cele trei decenii de cand exista brandul nu lasa loc indoielii. Discurile Megadeth se vand si azi, pe bune. (Despre piraterie, numai de bine!) Nu exista vreo explicatie inedita: oamenii sunt fascinati de fortele intunecate, de mitologia construita in jurul semnului negativ. Muzica Megadeth (si iconografia ce insoteste discurile) tocmai acest filon il exploreaza, oferind simultan si catharsisul. Iar asta se numeste Arta de la tragicii greci incoace!
Dystopia (2016, Universal) continua exemplar sirul izbanzilor, in pas cu avansul tehnologic distructiv (vezi coperta). Mustaine, cu Dave Ellefson, bas, si nou-venitii Chris Adler, tobe, & Kiko Loureiro, chitare, regaseste vigoarea primelor riffuri. Eleganta nu le anuleaza lor furia, nici noua placerea. Vom visa urat dupa ascultare? Visam deja, crezandu-ne treji?