Lovinescu spunea despre mainile lui ca sunt „nemernice“, nestiind altceva decat sa scrie. Dar a amenaja si a ingriji o gradina nu este, pana la urma, ceva de ordinul scrierii unei istorii a literaturii?
— A crede sau a nu crede in Dumnezeu, aceasta-i intrebarea… Aceasta-i intrebarea… careia am sa-i raspund altadata, sper ca inainte de a muri. Pot sa-ti marturisesc insa ca eu nu sunt compatibil cu crestinismul, care mi se pare o religie trista, a suferintei si compatimirii si, in acelasi timp, a renuntarii la competitie, adica la esenta insasi a vietii. M-a fermecat, intotdeauna, mitologia greaca (precrestina) pentru ca exprima, cu o inepuizabila inventivitate epica, bucuria de a trai.
Culmea este ca, in viata de fiecare zi, eu practic morala crestina, cu mai multa convingere decat unii crestini. Ii iubesc pe semeni, imi face bine sa-i vad fericiti, mi-e mila de ei cand sufera.
Pe de alta parte, ma induioseaza modul naiv in care poporul roman a asimilat crestinismul. Imi sunt foarte dragi romanii, ii recunosc cu o tresarire de emotie si tandrete oriunde i-as gasi, si imi este draga si religiozitatea lor stangace si luminoasa. Imi vine sa-i sarut pe crestet, ca pe niste copii, cand ii vad ingenunchind si rugandu-se pe covorul (tesut de vreo taranca evlavioasa) dintr-o biserica.
Lasand acum deoparte religiozitatea, as vrea sa-ti vorbesc despre fiorul mistic pe care il simt in fata existentei. Eu n-am inteles niciodata de ce este nevoie de atata regie a misterului in thrillerele pe care le urmaresc cu pasiune, mestecand guma, milioane de oameni. De ce se face apel la coridoare intunecate, ochi fosforescenti, strigate lugubre, paianjeni si cranii. Infinit misterios este un fir de iarba care se apleaca sub adierea vantului. Ce e cu el? De unde a aparut? Cum poate pamantul negru, compozit si mocirlos, sa produca o asemenea zveltete verde si mladioasa? Pana si aprinderea unui chibrit mi se pare ininteligibila si sacra, ca un act de magie din preistorie. E uimitor ca exista ceea ce exista, nu mai trebuie sa confectionam noi enigme de milioane de dolari si totusi ieftine.
Nu demult mi-au inflorit visinii, i-am fotografiat si am postat fotografia pe Facebook. Am avut un succes imens. Sute de like-uri au bazait in jurul imaginii lor, ca sutele de albine in jurul visinilor reali. Erau, intr-adevar, ametitor de frumosi. Au facut, anul acesta, atat de multe flori, incat ofereau privirii nu o dantelarie alba, ci un alb aproape compact. Iar in bataia soarelui mai aveau si o stralucire ametitoare, care iti crea iluzia ca esti salvat, eliberat, transportat in transcendenta. Ma coplesea sentimentul ca nu sunt destul de pur ca sa merit o asemenea priveliste.
Este foarte indrazneata si totusi justificata comparatia pe care o faci intre ingrijirea unei gradini si scrierea unei istorii a literaturii. In ambele cazuri este vorba de instaurarea unei ordini intr-o realitate a spontaneitatii creatoare. Totul e sa nu fii dictatorial cand impui aceasta ordine, sa pastrezi individualitatea fiecarui pom si a fiecarui… scriitor.
In gradina ma comport ca un stapan umil, ingrijind cu dragoste fiecare planta. La inceputul primaverii trecute, cand a disparut si ultimul petec de zapada din livada, am curatat intai pomii de crengile uscate, cercetand cu atentie si dragoste fiecare creanga, ca sa nu retez din greseala vreuna incarcata de seva. Apoi, am taiat unii pomi cu totul si anume pe aceia uscati in intregime. Mai exact, i-am dezradacinat, ca sa pot planta in locul lor pomi noi, de marimea unor nuieluse.
Apoi am curatat iarba de stratul de frunze uscate si putrezite, am taiat si curatat via, am plantat coacazi, afini si zmeuri. In jurul chioscului am sadit trandafiri agatatori, din care se vor forma in timp un fel de pereti de flori albe, crem, roz si rosii. N-am distrus nimic, am eliberat doar plantele de uscaturi si putreziciuni, le-am dat posibilitatea sa renasca mai repede.
Nu am pasiunea de a distruge si nu-i inteleg pe cei care o au. Ma uit consternat, depasit de situatie, la cineva care sfarama plin de furie o vaza sau sfasie cu ura o scrisoare. Cand eram copil si mergeam prin padure, loveam napraznic, cu un bat, vegetatia incalcita ca sa-mi croiesc o carare. Nu era dusmanie in actiunea mea, ci o imitatie a inaintarii exploratorilor prin jungla, despre care citisem in cartile de aventuri. Acum n-as mai folosi nici un fel de maceta ca sa-mi fac loc prin padure sau… prin literatura. Chiar si cand smulg o buruiana din pamant, o palamida sau un brusture, am o strangere de inima. Chiar si cand il „desfiintez“ pe un autor lipsit de valoare, ma gandesc cu dragoste la el, imaginandu-mi cum si-a pierdut noptile ca sa-si scrie textele inepte, considerate de el geniale.