Ce credeti ca a fost atat de special in toamna lui 2012 (iata, an electoral, amanunt care nu e neglijat nici in carte) incat v-a determinat, dupa ani de reluari si abandonari, asa cum ati precizat in repetate randuri, sa mergeti din nou spre Villa Margareta si sa terminati cartea?
Speciala a fost in plan real imprejurarea obiectiva ca atunci, in 2012, am avut timp efectiv sa ma gandesc ca exista o sansa sa termin romanul, fiind un pic mai degrevata de alte sarcini profesionale, si nemaiavand un proiect, un angajament, o promisiune de onorat, ca in cazul tuturor cartilor de pana atunci. Si intrucat mai vechii povesti voiam sa-i dau o „rama“, pentru a lua distanta, pentru a o delimita si a ma delimita, am conceput rama ca pe un jurnal al naratoarei, desfasurat pe parcursul unei parti din acest an… Pe urma, am cautat in vechea poveste acel ceva „atat de special“ ca sa justifice rama asta si nu alta. Si special a fost „sfarsitul lumii“. Cu trei acceptii, pe trei planuri: 1. Personajul central, Vlad Cernescu, isi raneste iubita spunandu-i, din exasperare sau prostie, ca nu cu ea, ci cu prietena ei, „Digei“, si-ar petrece „sfarsitul lumii“, percepand-o ca mai echilibrata, matura etc. Or, din detaliul acesta decurge sfarsitul povestii Vlad/Letitia de acum 20 de ani, Vlad si incepe vinovatia supravietuitoarei ei, care-o povesteste. 2. In 2012, cand aceeasi Digei, naratoarea, revine in tara, „sfarsitul lumii“ i se pare cheia cu care poate descifra realitatea unei lumi stagnante, pasive, care i-a devenit straina, unde oamenii-si incredinteaza soarta unor clarvazatori, politicienilor, lui Dumnezeu, oricui, numai ca sa nu traiasca in realitate si sa nu si-o asume, s-o miste, s-o modifice. 3. Exista riscul ca 2012 sa fie si „sfarsitul lumii“ ei personale, ancorata pana atunci intre copiii deveniti adulti, un sot devenit strain si tara de unde revine, devenita si aceea straina.
Daca i-ati lipi o eticheta – roman istoric, sociologic, politic, de dragoste, al prieteniei, carte-marturie, carte care recupereaza s.a. –, care ar fi aceea?
Este o intrebare care-mi pune la incercare modestia, bunul-simt si buna-cuviinta. Am vrut sa fie toate astea. Ca un magazin universal de la tara, de pe vremuri. Am vrut sa fie un roman cu module, cu straturi, si m-a pasionat sa ma folosesc de experienta de „arhitect si constructor“ al unor constructii narative non-fictive, dobandita deja, pentru a construi acest edificiu. Ca sa atenuez, as zice, ca Budai Deleanu, parca, aceasta „jucarea“, nu constructie, desi toata lumea, pana acum, a admirat constructia.
Cum v-ati documentat pentru aceasta carte?
Nu m-am documentat, propriu-zis. Decat pe masura ce scriam, daca trebuia, de exemplu, sa-l fac sa creada pe cititor in realitatea celor scrise si descrise, am intrebat tot felul de specialisti, am cautat in enciclopedii, albume, filme. Pentru nume de plante, de pilda, pentru a convinge in legatura cu competentele lui Digei in dendrologie, care nu-s si ale mele; ale lui Rafael, in pictura tematica, care, de asemenea, nu e specialitatea mea; ale lui Vlad Cernescu, in pescuit, care nu numai ca nu ma pasioneaza, dar ma si plictiseste. La fel cu geografia, distantele, cu colectia de la Topalu etc. Cu concertele de la Ateneu, din jurnalul lui Digei, n-a trebuit sa ma documentez. Exista zone unde biografiile noastre coincid, si aceasta e una. Dar asta nu inseamna ca nu am pastrat toate programele de la Ateneu, si le-am mai si incurcat, astfel incat minunatul meu redactor, Adrian Botez, intrat in jocul inselatoriei mele nevinovate, travestite in rigoare, le-a verificat la sange si le-a corectat sever. Asa incat, in jucareaua asta, cititorul interesat poate sa gaseasca si programul de la Ateneu din lunile septembrie-decembrie 2012. Dimpotriva, dosarul lui Vlad Cernescu, inventat de la primul si pana la ultimul document, a iesit firesc, dupa ani de citit in arhive mii de pagini, cu toate speciile esteticii securistice: raportul, nota informativa, inregistrarea cu microfonul, ascultarea convorbirii telefonice, declaratia, comentariul sefului ierarhic etc. etc. Este o varietate stilistica uluitoare acolo, pe cat de abjecta, pe atat de fascinanta. Cineva care a citit intr-o cheie inadecvata, a crezut ca am reprodus in acest dosar prozele mele din tinerete, din narcisism si ca sa nu se piarda, si nu pentru a vedea decalajul fata de autocenzura, liber consimtita, preventiva a acelor vremuri si selectia temelor acceptabile. Tot de aceea, naratoarea corecteaza si propria poveste, scrisa in urma cu 20 de ani. Fiindca in 20 de ani perspectiva se schimba, informatia se adauga si o modifica. Ca in diagrama Ishikawa, nu?
„Literatura este numai o parte din viata…“ (pg. 198), ii spune D.J. prietenei sale, Letitia. De ce ati ales ca fictiunea sa se imprastie in toata cartea si, in cele din urma, sa o contamineze? Ati simtit ca documentele, faptele, istoria, palpabilul, realul nu sunt suficiente pentru a vorbi intr-un mod atat de complex despre trecut – comunism, Securitate, revolutie, identitate etc. – sau, poate, ca invatam mai multe din experientele fictionale ale altora?
In romanul traditional, in cheia carora se citesc inca fictiunile la revistele „serioase“, literatura trebuie transfigurata, nu gluma. Nimeni nu stie ce inseamna asta, de fapt: distanta si detaliu semnificativ, nu? In cartea aceasta, conceputa si construita cam ca un colaj de arta pop, o bucata de realitate, una de fictiune, un document, o fotografie, un desen, o pagina de manuscris si una de dictionar, intentia, intr-un teritoriu unde functioneaza „imunitatea fictionala“, este exact aceea de a contamina realitatea cu virusul fictiunii, de a o fictionaliza pe toata. In colaje alcatuite din petece de real si de imaginar, un capac de coca-cola langa portretul lui Marilyn Monroe, Gioconda cu mustati sau mai stiu eu ce altceva, cum judecati ansamblul, ca real sau ca imaginar? Tot ce intra in poveste se „i-realizeaza“.
Ati lasat o abundenta de carlige in text, „asamblate ingenios“. Autofictiune, de pilda: personajul care scrie cartea are, coincidenta!, numele dumneavoastra, Doina Jela, s-a nascut la Vadu si, de altfel, personajul-autor imparte multe bucati de biografie cu dumneavoastra, dezvaluite in naratiune treptat. Apoi, sedintele de analiza cu D.M.M., dosarul de securitate al lui Vlad Cernescu (cu variatiile „Ezoteristul“, „Poetul“, „Vlad C.“ etc.), fictiv, dar atat de autentic incat nu te indoiesti de el, autori si muzicieni foarte cunoscuti mentionati, scrisori care vorbesc despre interviuri pe „platforma Contributors“, convorbiri telefonice, e-mailuri, discutii pe chat, Facebook, fotografii, desene s.a.m.d. Poate cititorii vor echivala toate acestea cu pofta nestavilita din ultimii ani de „povesti adevarate“, istorii care „sunt bazate pe o poveste reala“. Ce i-ati spune unui cititor care s-ar incapatana sa creada ca totul e real in Villa Margareta? Dar celui care v-ar „reprosa“ inca o carte despre perioada comunista?
Borges are la 20 de ani revelatia ca centrul lumii este acolo unde te afli. Amos Oz ne invata sa scriem despre ceea ce stim cel mai bine. Eu spun ca trebuie sa scriem despre ce ne doare cel mai tare. As vrea sa subliniez asta: ce ne doare. Dar amestecul realitatii in conturarea personajului fictiv care-si spune Doina Jela are rolul de a-i fictionaliza profilul de fiinta in fond destul de terna, cu automatisme, cu monotonia vietii ei previzibila, ordonata, de mama abandonata, care merge joia la Ateneu, miercurea la discutii cu o analista, zilnic intr-o redactie si de doua ori pe zi, in parc, cu dalmatianca. I-am dat cate ceva din propria mea viata, tot ca sa… incurc pistele. Restul, ca sa ma joc. Literatura este si joc, in masura in care e gratuitate.
Marturisesc ca, citind romanul dumneavoastra, eu insami am incercat sa raman pe pozitii, sa-i rezist farmecului si sa nu cad in capcana: din cand in cand, intrerupeam lectura si-mi ziceam ca e fictiune. Doar aveam de-a face cu o poveste in poveste in poveste, toate incadrate intr-o rama. Cu toate acestea, cand reluam lectura, aparea cate un element care ma debusola. Fotografiile, de exemplu, care pareau sa dea consistenta realitatii dintre paginile cartii. Cum v-a venit ideea sa le includeti? Sunt facute de dumneavoastra? Daca da, anterior scrierii cartii, in timp ce sau dupa ce ati scris-o?
Ma bucur ca n-ati rezistat farmecului. De-aia citim, ca sa nu rezistam farmecului, daca el exista. Cred ca am raspuns mai sus. Asta am vrut. Pozele, unele le aveam, pe altele le-am facut. Desenele, am explicat unor desenatori de meserie, doi arhitecti, Elena Enache si Vova Munteanu, ce vreau si ei le-au facut, acum, la sfarsit. Am plecat de la diagrama Ishikawa, de la pagina 117, care-mi trebuia absolut. Si apoi, cu pagina de manuscris, de la 271. Si sigur, Villa Margareta, de la 489. Restul a venit de la sine. Reflexe de om care a lucrat cu documente si simte efectul lor de real.
Cartea are doua parti, „Corespondenti de razboi“ si „Jurnal de lasare la vatra“. Se incheie cu un scurt epilog si cu o „Cronologie a evenimentelor petrecute la (sau legate de) Villa Margareta“ – a carei prezente nauceste si mai mult cititorul (A fost sau n-a fost?). Ati stabilit structura cartii a priori sau v-ati lasat purtata de naratiune?
Cronologia evenimentelor am scris-o mai intai pentru uz propriu. Cum lucreaza altii cu papusi, cu scheme, fiindca pe parcursul redactarii unei carti poti sa uiti si sa amesteci. Carasul Vasile s-a numit uneori Costica, de exemplu. Ioana oprea alaptatul copilului inainte de a-l naste. August 1968, intrarea rusilor in Cehoslovacia, nu se potrivea cu varsta celor doua fete. Apoi mi-am dat seama ca face bine. Ajuta verosimilitatea, adica „efectul de real“. Am potrivit pe parcurs aceasta structura, am schimbat-o de mai multe ori. Cum muti un obiect in casa pana-i gasesti locul potrivit.
Chiar asa, nu ati simtit ca riscati sa pierdeti cititorul pe drum intesand romanul de informatii, sufocandu-l cu tot acest puzzle? Cu toate ca, e adevarat, suspansul e extraordinar de bine creat si manuit, avem parte de revelatii peste revelatii.
M-am straduit sa nu-l pierd. Am vrut sa creez suspans, am vrut sa seduc, dar nu mi-am dorit nici un cititor lenes, incult, care nu rezista la informatii, la idei, la o tesatura epica mai complexa. Cititul trebuie sa presupuna si un pic de dificultate, nu? Si nici un cititor care se enerveaza imediat ce deschide cartea, in loc sa caute sa se bucure, nu mi-am dorit.
Este destul de clar ca Villa Margareta din carte nu exista. Dar cum arata Villa Margareta a dumneavoastra? A fost si in realitate un spatiu al prieteniei, candorii, protectiei, refugiului?
Este ingrozitor ce spuneti. Cum sa nu existe? Este singurul lucru/spatiu/personaj in realitatea caruia eu insami cred nesmintit. Nici nu imi aduc aminte cand mi-a venit ideea sa plasez acolo acest „spatiu al puritatii“. Villa Margareta este acel pantec protector din care toti am refuza sa iesim, daca ar fi dupa noi. Am pus in carte fotografia pe care mi-a facut-o, fara sa stiu, acum 3-4 ani, o nepoata, fotografie care m-a emotionat violent si am spus: „Asta e Villa Margareta!“. Le-am vazut acolo aievea pe Letitia si pe Digei si acolo le voi vedea pana la sfarsit… Nu exista loc mai bun pentru aceste doua personaje. Care cred ca sunt niste personaje foarte reusite. Cele mai reusite personaje ale mele. Mi s-a spus ca sunt unice in literatura noastra. Cu atat mai bine pentru ele…
Un exercitiu de imaginatie: daca Vlad Cernescu, protagonistul nucleului cartii, ar exista, ce carte credeti ca ar fi interesat sa traduca astazi?
Cred ca niciuna. Din nefericire pentru el, Vlad Cernescu stie tot. De la inceput stie tot. S-a nascut batran „ca Babele de pe Bucegi“. Admiratia tuturor este o slaba compensatie la nefericirea asta.
O intrebare usor ingrata: de care dintre personajele dumneavoastra va simtiti cel mai apropiata?
Nu-i sesizez ingratitudinea, dar nu stiu sa raspund. Cred ca este un joc mai interesant pentru cititor decat pentru mine. In orice caz, cred ca dintr-un personaj partea cea mai puternica este cea pe care o creeaza dorinta, nu cea pe care o inspira realitatea. Dorinta inconstienta insa.
Ce pasaje au fost cel mai greu de imblanzit si de pus in poveste, scris?
Discutiile cu DMM. Si tot de ele sunt in continuare nemultumita. Ele sunt cele cu care am riscat cel mai mult sa trimita cititorul avid de cancan strict la realitate. Intentia fiind sa-l trimita la realitatea din poveste: a vinovatiei lui Digei, cea mereu victorioasa, fata de infranta, abulica Letitia.
Ce importanta credeti ca mai are jurnalul in zilele noastre, cand ne expunem excesiv prin intermediul social media?
Cred ca in social media aratam fiecare dintre noi o masca, un rol, un eu care se afla la intersectia a ceea ce se asteapta de la noi, daca n-ar fi decat chipul politetii noastre. Ca sa ajungem in strafundurile fiintei proprii avem nevoie de mai mult decat de reactia rapida de pe Facebook. Si avem mai ales nevoie sa stam cu noi insine, sa fim singuri. Sa ne vorbim noua.
Care au fost cele mai mari frici ale dumneavoastra legate de aparitia Villei Margareta?
Reaua-credinta a unui cititor aflat in serviciu comandat si dezamagirea unuia pe care-l stiu onest.
Care va este cea mai draga reactie vis-a-vis de cartea aceasta?
Ma bucur cand aflu ca a placut si a interesat. Cand o prietena din America mi-a spus ca a plans vreo 200 de pagini de „a sarit camasa de pe ea“, am fost foarte bucuroasa, fiindca eu cred ca scriem ca sa suscitam emotie. S-a plans si la Aceasta dragoste care ne leaga. Dar acolo s-a plans din cauza scrisorilor dintre cele doua protagoniste principale ale cartii: Monica Lovinescu si mama ei, Ecaterina Balacioiu-Lovinescu. Nu aveam acolo nici un merit decat pe acela de a fi selectat acele scrisori care am simtit ca vor trezi emotia. Nu le-am scris eu. E o mare diferenta. E o mare bucurie sa daruiesti emotie.
Care a fost ultima carte pe care ati citit-o pe nerasuflate?
Borges, cele doua volume de Proza completa de la Polirom.
Ce face Doina Jela cand nu scrie, redacteaza, investigheaza, traduce? In afara acestei lumi editoriale, grosso modo, ce pasiuni aveti?
Filmul, mai ales filmul romanesc. Nu scap nimic din ce se face azi si aud ca e bun. Mersul pe jos in nestire, mai ales prin padure. Culesul buretilor. Cititul cu copiii de la Slatioara, in curtea bisericii, duminica dupa-amiaza. Sofatul.
FOTO 1 si 2: Silvia Colfescu
Galerie foto
