La acest cvartet de jazz care comenteaza Tora m-am gandit parcurgand ultima carte a lui Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice, in care imaginile par sa urmeze serii interpretative, ca in jazz, cu o dispozitie metafizica evidenta, totul tinand de o tehnica poetica extrem de coerenta si de productiva. In acest volum, diferitele virtuozitati din poezia lui Vancu de pana acum ajung la maturitate si se asaza alaturi unele de altele, completand portretul unuia dintre cei mai importanti poeti de azi. Spre exemplu, biografismul temperat cu orice pret, dorinta de a se povesti, completata cu refuzul declamatiei si sentimentalismului, problema pentru care nu exista inca o solutie in Monstrul fericit (2009), se metamorfozeaza in „lirism post-confesional”. E vorba de o confesiune care scapa de tentatia memoriei cinice, solutie douamiista devenita oarecum banala prin repetare, intre altele prin adoptarea unei perspective analitice asupra propriilor amintiri si chiar asupra gestului de a-si aminti. Emotia este evacuata din amintirile lui Radu Vancu; de fiecare data cand o scena din trecut pare inundata de reactiile chimice ale sistemului neuronal, asta se intampla datorita cititorului care participa la lectura cu ceva ce a descoperit in sine insusi in timpul lecturii. Asa ca poezia devine un eveniment obligatoriu interpersonal, garantand ca cea mai mare spaima a poetilor autentici, patrimonializarea propriilor texte, nu e pe cale sa se intample.
Analitica, poezia lui Vancu a fost inca de la debut, si experimentala la nivel formal tot de atunci. Dar daca analitismul putea sa dea impresia unui deficit de „emotie“ la un poet preocupat inca prea mult de „tehnica“, in volumul din urma se gaseste pe cata tehnica, tot atata emotie. Si nu pentru ca efortul de a dibui modalitati poetice diverse ar fi neaparat un reflex posttraumatic. Dimpotriva, luciditatea de artizan a poetului este mecanismul tehnic esential de recoltare a unei reactii personale din partea cititorului. Astfel, printre reusitele din volum, texte menite sa-l recomande de acum pe Vancu prin originalitatea lor, se gaseste un minunat poem al mamaligii, care detaliaza, sub pretextul de vodevil al sotului priponit la treburi casnice, gandurile lui legate de fiertul mamaligii, dar si de rai si iad, de mantuirea personala si de abisul constiintei: „Imi spuneau «mamaliga nefiarta», totul imi cadea din maini,/ ca dintr-un aluat neinchegat si fierbinte. Mai ales mami/ imi spunea asa. Ma frigea rusinea pe esofag ca un aluat fierbinte,/ pe atunci nu invatasem ca asta se chema/ pedagogie si iubire.// Caci Lao Tzi ne invata: cand tot amesteci indelung/ in mamaliga, si mamaliga amesteca indelung totul in tine.// Mamaliga nefiarta e cel care m-a scapat in mamaliga asta nefiarta/ in care totul e neinchegat si fierbinte“. Nu e vorba de o simpla si mecanica juxtapunere de planuri, unul metafizic si unul buf, nu asta produce puternica impresie a acestei poezii, ci sentimentul palpabil ca totul din jur este sau poate deveni poezie si ca totul vorbeste despre tine ca exemplar al speciei (chiar si mamaliga).
Si tot volumul de fata poate sa mai lamureasca o veche enigma personala legata de scrisul lui Vancu: problema intertextualitatii. Deja a doua sa carte se numea Biographia litteraria (2006), iar citatele s-au inmultit in cartile sale de atunci incoace intr-o masura aproape ingrijoratoare. Dar intertextul nu trebuia inteles, cum am facut-o unii dintre noi, comentatori ai poeziei sale, ca un omagiu adus celor vechi si un mod de a te autolegitima, aratand ca citesti aceleasi carti ca si maestrii poeziei. Nu asa, desigur, se scrie poezie, si probabil ca multi poeti de raftul doi de la noi se mira ca, desi l-au citit si l-au citat pe Rainer Maria Rilke, nu sunt considerati niste reincarnari ale lui. Cu Vancu lucrurile stau altfel. Citatul este pentru el un fel de „zid parasit/ si neispravit“ pe ruinele caruia trebuie neaparat sa construiasca altceva. Pasajul reluat din vreun clasic trebuie sa sugereze tocmai dificultatea de a vorbi in limba proprie si totodata dorinta de a relua limba altuia, cu tot balastul istoric pe care l-a acumulat in posteritatea sa clasica. E o forma de comunicare dificila, care continua ganduri ale vechilor poeti sau le da o replica, peste timp. Mi se pare ca citatul, la Vancu, tine de aceeasi fascinatie fata de ceva mort, care poate fi resuscitat pentru o clipa, facut sa vorbeasca, trezit din mutenia lui. Ma gandesc, de pilda, la cosmarurile lui Anne Sexton si la dorinta acesteia de a construi un gardut alb de lemn care sa le tina la distanta. Radu Vancu raspunde, paradoxal, ca astfel de garduturi exista: „Ba da, Anne Sexton, sigur ca/ se pot construi gardulete albe/ de lemn care sa tina/ cosmarele departe. Se pot construi/ lumi intregi in care gandirea/ nu sfasie creierul. In care/ inocenta nu-i doar pentru/ copii si devastati;// si mutilarea noastra/ va subtitra plina de tandrete/ felul cum mama isi cheama copilul/ la masa;// si undeva la marginea feeriei/ noi, «perifeericii», vom scrie/ elegante cantosuri domestice/ despre mutilare.// Dar pentru/ cine“. Exista astfel de lumi, spune poetul, lumi in care nu exista cosmaruri, iar poezia e o experienta a singuratatii. O astfel de lume este chiar cea in care traim, toti, aproape tot timpul, in care ratiunea si uitarea ne servesc drept analgezice, si in care toti suntem, in fundul inimii noastre, inocenti. Intr-o astfel de lume, Radu Vancu si altii ca el scriu poeme despre mutilare, iar aceste poeme nu au destinatar. Pentru ca lumea in care ele origineaza exclude, principial, poezia.
Exista, deci, si o preocupare legata de locul si rostul poeziei in textele lui Vancu, o preocupare constanta, sistematica, care infuzeaza textele sale si transpare in cele mai surprinzatoare moduri. Nu este vorba de o aspiratie romantica la un statut unic in univers, degradata pana la obsesia narcisica fata de propria importanta, ci de un pariu etic, deoarece poezia e mai mult o vocatie atitudinala decat o dexteritate tehnica. Poezia trebuie sa vorbeasca despre locul ei in lume pentru ca ambitia ei este sa schimbe aceasta lume, s-o ajute sa devina ceea ce, de sute de ani, pretinde ca este deja. Poezia cauta sa recupereze umanitatea pe care noi, pentru ca oameni suntem, o confundam cu modul nostru „natural“ de a fi. Dar nu prin lectii si manifeste, oricat de incendiare, poate fi educat cititorul, si in orice caz nu asta e calea poeziei. Ea trebuie sa vorbeasca incet, sa dialogheze individual, sa angajeze personal, si in tot timpul asta sa evite sa pice in tot felul de capcane pe care traditia literara si limba noastra inculta de toate zilele i le pun in cale. Calea poeziei este una a discretiei, a confesiunii supravegheate, a emotiei disecate analitic. Iata cum tehnica lui Radu Vancu devine program si parte a unei poetici.
O poezie atat de lucida, de refractara expansiunilor sentimentale necontrolate, construita totusi din emotie pura, e un produs estetic de prima mana astazi, capabil sa satisfaca asteptarile cititorului celui mai exigent si sa-i potoleasca subit trufia. Pentru ca refuza spatiile mari si suprafetele lucioase, marile idei imediat reductibile la un loc comun, poezia lui Vancu nu se va clasiciza prea curand, chiar daca acea forma de uitare pe care o numim canonizare va da buzna cu ritualurile ei indiscrete si peste ea, la un moment dat. Pana atunci, e privilegiul cititorilor sa ii exploreze, inexpert, dar tenace, frumusetea complicata.
Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice, Casa de Editura Max Blecher, 2015