generatia de la 1848 (probabil prima cu adevarat universala, stiind ca revolutia ce poarta sigla acelui an s-a intins in toata Europa); generatia ’98 spaniola; generatia Primului Razboi Mondial (cu socialistii in prim-plan); generatia pierduta, ai carei reprezentanti, adunati din toata lumea, si-au baut inteligenta si talentul in Parisul anilor 1920; generatia trairista de la noi, sincronizata cu alte factiuni europene, de dreapta si de stanga, ostenind impreuna pentru muntii de cadavre ai celui de-Al Doilea Razboi total. Dupa razboi, cam fiecare deceniu a avut parte
de-un curent ce, multumita notorietatii mai mult sau mai putin meritate, a dat nume cate unei generatii extinse dincolo de cifrele rotunde (’50, ’60, ’70): existentialistii, tinerii furiosi, generatia flower-power, generatia punk, optzecistii (post-moderni cat incape), generatia X (ori XXX) etc. Schimbarea stafetei nu este un proces evident, bine delimitat, in care linia de finis se detaseaza precum fileul pe terenul de tenis. Nici actorii unei grupari n-au aceeasi varsta, deseori se pot aplatiza diferente considerabile de ani, dar nu si de „program estetic“. Pentru ca doar programul defineste o generatie, oricat ar parea asertiunea de… programatica!
Nu exista simtire monolitica in cadrul aceluiasi segment de timp. Misterul impunerii uneia sau alteia dintre optiunile ce „dau nume“ tine de considerente pe care le las in seama sociologilor ori a filosofilor culturii. Pot sa remarc insa ca orice generatie se afirma cu aportul important al contestatarilor ei. Firesc, primii care neaga valoarea noilor veniti sunt reprezentantii precedentei generatii, ajunsi desigur „senatori de drept“, care isi vad/simt amenintate privilegiile. (Dar si-n randul celor de-o seama se gasesc destui „renegati“, a caror opinie nu se potriveste cu a majoritatii si-o contesta, ei avand alte radacini spirituale, alte viziuni artistice.) Sa le interzici tinerilor accesul la manifestare e cea mai simpla modalitate de a-i face cunoscuti. Sa ii chemi alaturi, oferindu-le o bucata din placinta, e calea sigura de a-i anihila, eventual preluandu-le galagios energia si mesajul, ca sa para ca tu, mai vechi in business si cu inspiratia uzata, i-ai intampinat. Nu-i de mirare ca se vor considera generatie mofluza!
M-a distrat, la vremea respectiva, stirea ca tipii din Prodigy au refuzat sa colaboreze cu nume consacrate precum Madonna, U2 sau omnivorul David Bowie. Inca tin minte uluiala lui Andrei Partos, dupa concertul Prodigy de la Sala Polivalenta, in care se inghesuisera, platind, 10.000 de raveri, in vreme ce la megaconcertul Rod Stewart & Joe Cocker abia au cumparat bilete vreo 5.000 de insi (ceilalti s-au inteles cu paznicii). Paradigma s-a schimbat intre 1992 si 1994, o simteam cu propriile urechi. Desi nu eram adept exclusiv al genului tehno-rave (bluesul si punkul nu-si epuizasera frumusetea, cum n-au facut-o nici pana azi), ascultam oricand orice piesa sau disc din zona electronica. Tocmai se indeseau si la noi CD-urile, detronand casetele ca suport fizic de pastrare, iar sunetul portat de pe polycarbonatul argintiu prin cel mai ieftin cititor cu laser spargea literalmente batranele boxe de fabricatie autohtona. Ca mi-am cumparat, proaspat piratate prin foste republici sovietice, noile titluri Prodigy, Chemical Brothers, Underworld sau Orbital nu-i de mirare: astea se gaseau pe piata indigena, nu produse autentice din Vest, greu accesibile la portofel.
Dupa doua decenii, mai toate titlurile de-atunci au devenit „clasice“, beneficiaza de editari „deluxe“, cu piese inedite, remixari, HD. E un proces normal, iar jilted generation, ajunsa la maturitate, merita rasfatul lucrului complet. Consacrati demult, Prodigy canta in continuare, mai degraba elegiac decat nostalgic: The Day Is My Enemy (2015, Vertigo/Universal).
Galerie foto
