In lumea muzicala romaneasca nimeni nu cred sa-si fi pus problema, numele lui Gavoty fiind venerat ca editor al amintirilor lui George Enescu, dupa emisiunile radiofonice de la inceputul anilor ’50, ce au pastrat atat de proaspata vocea compozitorului nostru national. Faptul ca amintirile au fost scenarizate de Gavoty – asa cum se proceda indeobste la radio pe atunci – si, practic, citite/interpretate de cei doi in fata microfonului este mai putin cunoscut, dar, in final, nu le schimba fundamental valoarea documentara. Neindoielnica este si admiratia, si respectul criticului fata de Enescu, precum si refuzul de a-i cenzura spusele, cerute in anii ’60 de la Bucuresti drept conditie a traducerii memoriilor in romaneste (despre care am scris in „Suplimentul de cultura“, nr. 440).
Alain Lompech considera insa ca omul de televiziune/radio Gavoty nu este unul fiabil: interviurile filmate de el sunt „teribile, el impiedica muzicienii sa vorbeasca, face frumos, pe mondenul, se da drept atotstiutor: nu incearca sa-i permita artistului sa se exprime…, [vrea] sa dea impresia ca cel mai important este Gavoty. Respiri atunci cand tace, iar artistul canta. […] Este mai mult decat superficial (ceea ce el nu era), este cabotin in stilul lui Sacha Guitry, al saracului, dar intr-adevar al saracului. In calitate de critic era temut; a fost un martor partial al timpului sau… injust si foarte copain-copain…“. Tot Alain Lompech imi atragea atentia sa nu confund omul de televiziune, „care asigura spectacolul“, criticul de la „Le Figaro“, „un ziar gandit pentru burghezia conservatoare a timpului sau“ si scriitorul ale carui lucrari erau pentru un public-tinta foarte restrans, nedepasind cateva reduse mii de oameni“. Concluzia criticului francez: „Nu as zice ca era incompetent, era competent. Dar a fost incarnarea insasi a mediilor oficiale ale muzicii… Articolele sale din «Le Figaro» puteau sa fie scrise cu talent adevarat, atunci cand nu era in serviciu comandat si scria in deplina libertate; avea un talent incontestabil, care ii venea dintr-o mare cultura clasica si un talent indiscutabil pentru scris… avea, de asemenea, si ureche… atunci cand o judeca a fi important“.
Ce ii face insa pe criticii francezi sa il considere pe Bernard Gavoty un personaj putin frecventabil? Un raspuns foarte detaliat mi-a parvenit de la un muzicolog, bun prieten, de la Paris, intr-o analiza personala din care pot face publice numai cateva extrase: „Era talentat, dar arogant, reactionar, antisemit (se pastreaza fraze oribile pronuntate despre prima sotie a lui [Alfredt Corto], care era evreica). Se trage direct din spiritul Vichy-ului, al Actiunii Franceze, ultra-catolic. […] A fost un om al sistemului, care ii speria pe artisti si avea putere asupra lor; fascinat de bani, care nu si-a favorizat decat clica sa, interesat exclusiv de imaginea sa si a celor pe care voia el sa ii promoveze…“.
Un portret, as spune, fara drept de apel. Fiindca, nascut in 1908, absolvent al Institutului de Agronomie in 1930, dar si pasionat si studiind muzica si literatura la Sorbona, elev al lui Marcel Dupré si Louis Vierne la orga, Gavoty s-a alaturat intr-adevar regimului de la Vichy, pe care l-a slujit in calitate de functionar de stat, insarcinat de misiune la Ministerul Agriculturii. Iar solidaritatile create in acea epoca aveau sa functioneze, ba chiar sa capete o noua relevanta in ambianta Razboiului Rece. Altfel, cariera de critic muzical a inceput-o relativ tarziu, in 1945, la „Le Figaro“, unde i-a succedat lui Reynaldo Hahn, ce fusese numit director al Operei din Paris. In urma lui au ramas cateva mii de cronici si eseuri muzicale, adunate in majoritatea lor intr-un volum sub ingrijirea criticului Jacques Lonchampt, in 1990, circa 3.500 de conferinte, o serie intreaga de carti pe teme muzicale si cel putin trei filme documentare de lungmetraj, realizate in anii 1965-1970, despre Arthur Rubinstein (recompensat cu un Oscar), Yehudi Menuhin si Mstislav Rostropovici. Asupra cronicilor sale consacrate unor mari muzicieni romani voi reveni…