In acest an, parca realitatea a fost mult mai aproape de cinema ca pana acum, iar drama refugiatilor a fost refrenul editiei. Din ce am vazut pana azi, cel mai indreptatit sa castige Ursul de Aur e documentarul italianului Gianfranco Rosi, Fuocoammare/ Fire at Sea, care e cu atat mai impresionant cu cat problema refugiatilor e si mai presanta ca anul trecut cand a fost filmat. Si nu pentru subiect merita premiul, nu cred ca e primul documentar pe tema asta, ci pentru maiestria si simplitatea cu care demonstreaza ca acesti oameni trebuie ajutati, punct. Rosi a filmat pe Insula Lampedusa, care are doar 20 km lungime, dar care e avanpostul Occidentului, primul punct unde ajung barcile cu refugiati. Un insert la inceputul filmului spune ca in preajma ei s-ar fi inecat 15.000 de oameni, dar nu mai retin de cand anume – oricum e o cifra inimaginabila. In loc sa se ocupe scolareste de refugiati din momentul cand ajung si pana pleaca spre alte tari, Rosi isi alege ca personaje mai multi localnici – un fiu de pescar, un DJ de la un post local de muzica populara, o pensionara care face dedicatii muzicale pentru sot si rude –, intercaland imaginile cu acestia cu imagini cu refugiatii. Singurul care pare sa aiba contact direct cu refugiatii e medicul insulei care, dupa ce face o ecografie unei africane insarcinate (cu care nu se intelege in nici o limba), incepe sa ne spuna ca are cosmaruri de la ororile pe care le vede (oameni arsi de amestecul de motorina si apa de mare, cadavre pe care trebuie sa le evalueze etc.). Exista un crescendo al prezentarii refugiatilor. Prima „intalnire“ cu ei e o inregistrare radio a dialogului dintre o barca care transmite un SOS si turn, dialog nereusit pentru ca cel care transmite SOS-ul (probabil singurul vorbitor de engleza de pe vas) nu stie coordonatele locului unde se afla. Varful emotional al filmului e momentul in care ne arata cadavrele unor calatori de la clasa a treia, morti mai ales din pricina deshidratarii. Pe cealalta axa, cea a localnicilor, filmul se ocupa mai ales de Samuele, un baiat de 12 ani care de la confectionat prastii, tras in pasari cu ele si mimat ca trage cu mitraliera „evolueaza“ spre anxietate, cel putin asa concluzioneaza acelasi medic care il consulta si caruia i se plange ca nu poate respira bine. Sugestia ca baiatul ar somatiza tragedia al carei martor este foarte discret servita, momentele cu Samuele fiind mai mult comice (e foarte simpatic cand gesticuleaza si vorbeste ca un om mare).
Alone in Berlin s-a dovedit a fi „o plictiseala“
As spune mai multe despre Fucoammare, dar cred ca voi mai scrie despre el si saptamana viitoare, cand voi comenta palmaresul. Asa ca voi trece la alt film despre refugiati, apartenenta si identitate, Soy Nero/ I Am Nero, de Rafi Pitts, al carui coscenarist e Razvan Radulescu. Nu m-ar mira sa fie premiat pentru scenariu. Iranianul Pitts (care a tot venit in Romania, ca instructor al atelierului de film documentar Aristoteles) si romanul Radulescu au imaginat o poveste plecand de la multe cazuri reale, de tineri straini care se inroleaza in armata americana si isi risca viata in zone de conflict pentru a capata cetatenie americana mai repede. Situatia acestor „green card soldiers“ este precara. Daca isi pierd actele pe front, cum s-a intamplat cu tanarul Daniel Torres, devenit consultant al filmului, sunt expulzati in tara de origine si nu li se mai permite reintoarcerea in SUA. Preferand spatiile largi, depopulate, fie ca sunt de la granita mexicano-americana ori din Afganistan, Soy Nero rescrie geografia no man’s land-ului exterior si interior, sugerand ca depeizarea e azi mult mai ampla decat am crede.
Un alt film care le-a placut jurnalistilor a fost Midnight Special, semnat de tanarul american Jeff Nichols. Inspirat din SF-urile anilor ’70-’80 (E.T., Starman, Intalnire de gradul trei), adica filmele copilariei sale, Nichols face un SF foarte uman (adica spielbergian) despre doi parinti care isi rapesc fiul cu calitati extrasenzoriale ce fusese revendicat de o secta si traverseaza America pentru a ajunge la locul de unde acesta sa plece spre lumea care-i e harazita. Jurnalistii au vazut o paralela la societatea de azi, dar Nichols a explicat simplu la conferinta de presa ca inspiratia i-a venit cand copilul sau de cateva luni a avut o urgenta medicala (din fericire, fara urmari), prilej cu care si-a dat seama ca de acum inainte nu va inceta sa-i fie teama pentru el si ca va savura asta. Avandu-i in rolurile parintilor pe Michael Shannon si Kirsten Dunst, filmul introduce si tema mesianica (copilul pare un fel de Iisus care plateste pentru harul sau), dar in momentul cel mai important, lumea spre care pleaca copilul si care e chiar deasupra Pamantului devine vizibila (imaginata fiind de cel care a facut efectele vizuale si pentru Minority Report, Alex McDowell), ea e atat de frumoasa incat ti se face frig. Nu exista alt final mai bun pentru acest roadmovie SF incarcat de o umanitate atat de pregnanta.
Mai putin bine a fost primit Boris sans Béatrice, noul film al canadianului Denis Côté dupa Vicki+Flo Saw a Bear, prezentat in 2013 tot in Competitia Berlinalei. Cu mai putin nerv si mai putina imaginatie, Côté face un fel de fabula burgheza despre un patron de intreprindere (James Hyndman) care e vizitat de un personaj mai degraba divin, dar bizar (Denis Lavant), care-l determina sa-si modifice felul de a fi (incepand prin a renunta la amante) pentru a-si salva de la depresie sotia pe care, de altfel, pretinde ca o iubeste. Ca si cum l-ar fi citit pe Jung care spunea ca atunci cand un barbat se identifica atat de bine cu persona, el plateste prin nevroza sotiei, Côté nu pune prea multa carne pe os, nu da prea multa substanta povestii, desi exista o muzicalitate a executiei. Mult mai bine primit a fost Quand on a 17 ans/ Being 17, considerat o revenire a lui André Téchiné la profunzimea si eleganta care l-au consacrat. Criticilor le-a placut mai ales sagacitatea cu care filmul surprinde fluctuatiile psihicului adolescentin, dincolo de coordonatele autobiografice ale descoperirii homosexualitatii.
Desi figura pe lista „The Guardian“ a celor 10 filme de urmarit, Alone in Berlin, de Vincent Perez, a fost o plictiseala, genul de europudding petrecut in Germania, dar cu personajele vorbind engleza britanica si cu o autenticitate de film TV. Notele de productie si interviurile cu protagonistii Brendan Gleeson, Emma Thompson si Daniel Brühl au fost mai interesante decat filmul. De aici am aflat ca Alone in Berlin adapteaza romanul Every Man Dies Alone, de Hans Fallada, despre un cuplu de parinti berlinezi al caror fiu e ucis pe front si care incep sa distribuie ilustrate anti-Hitler, si ca respectivul volum a aparut devreme, in 1947. Sau ca Vincent Perez, actor convertit la regie (acesta e al treilea film al sau), a fost inspirat de subiect mai ales pentru ca bunicul din partea tatalui, spaniol, a fost executat dupa ce a luptat impotriva lui Franco, iar familia din partea mamei era din Germania, pe care a parasit-o in timpul razboiului. Emma Thompson e „revolutionara de la Ploiesti“ de felul ei, dar a povestit pentru „The Hollywood Reporter“ ca a fost dintotdeauna interesata de perioada razboiului si, mai ales, de cum traiau germanii despre care e nedrept sa spui ca erau toti de partea lui Hitler. De altfel, familia din partea actualului ei sot e germana. Filmul e produs de Stefan Arndt, care a mai produs Goodbye Lenin! si Panglica alba, dar Arndt a fost mai putin inspirat. Isi jurase sa nu produca filme despre nazism, dar nici n-a avut taria sa-i impuna lui Perez un acroseu mai viu asupra povestii, in loc s-o ingroape din prima jumatate de ora. Oricat de buna actrita e, Emma Thompson e ca o Nanny McFee cu baterile descarcate. Noroc ca Brendan Gleeson aduce mai multe nuante in rolul tatalui.
Michael Moore loveste din nou
Batranicios a fost si Genius, debutul in cinema al regizorului britanic de teatru Michael Grandage, in care Colin Firth si Jude Law se chinuie sa vorbeasca cu accent american in rolurile editorului Max Perkins de la Scribner’s Sons, respectiv al scriitorului Thomas Wolfe, pe care Perkins l-a descoperit si editat. Filmul adapteaza biografia Max Perkins: Editor of Genius, de A. Scott Berg, construindu-si pledoaria nu foarte discret, ce-i drept, din moment ce poarta titlul pe care-l poarta. Daca in spatele unui barbat puternic sta o femeie si mai puternica, in spatele unui scriitor genial sta un editor si mai genial – cam asta ar fi ideea. Cuminte ca tratare, filmul nu reuseste sa te convinga de un lucru de baza – de ce Max Perkins si Thomas Wolfe au devenit atat de apropiati. In postura iubitei lui Wolfe, o sotie de bancher care si-a lasat familia pentru a trai o mare si dificila iubire, Nicole Kidman joaca in sfarsit o femeie de varsta ei si ii reuseste bine tranzitia de la histrionism la asumarea propriei evolutii eliberate de geniul egoist al lui Wolfe.
Cel mai entertaining film pe care l-am vazut la Berlin a fost, culmea, Where to Invade Next, de Michael Moore (care si-a contramandat venirea la Berlin in ultimul moment). A calatorit oricum destul pentru film. Motivat de ambitia de a „cuceri“ alte state si de a aduce in SUA tot ce au acestea mai bun, Moore calatoreste in mai multe tari europene plus Tunisia, gasind in fiecare tara ceva ce americanii pot prelua. In Italia – concediul platit de patru saptamani, in Franta – alimentatia sanatoasa din scoli, in Finlanda – sistemul de invatamant cel mai bun din lume, care nu le da teme pentru acasa copiilor, propunandu-si in primul rand ca ei sa fie fericiti, in Norvegia – recuperarea condamnatilor la inchisoare printr-un regim de detentie liber si confortabil, in Portugalia – lipsa arestarilor pentru consum de droguri, in Germania – implicarea muncitorilor in conducerea fabricilor, in Slovenia – lipsa taxelor din invatamantul universitar, in Tunisia si Islanda – promovarea femeilor si tot in Islanda – pedepsirea bancherilor hoti. Pana la urma, Moore isi da seama (desi tot timpul stie incotro merge) ca aceste lucruri existau si in SUA acum doua secole sau acum 70 de ani, dar e ceva optimist si luminos in filmul lui, ca si cum s-ar fi inseninat si el ca fratii Dardenne, odata cu varsta. Filmul se termina la Zidul Berlinului, unde un prieten de-al lui Moore isi aduce aminte ca in noiembrie ’89 oamenii au inceput sa zgarie si sa bata cu ciocanele zidul pentru ca in decembrie acesta sa cada. Un mod foarte frumos de a spune ca nimic nu e vesnic si ca marile schimbari incep cu miscari mici.
Prezentat in sectiunea Forum, Ilegitim, de Adrian Sitaru, a avut o primire foarte entuziasta la premiera mondiala din Zoo Palast, plus cateva cronici bune. Cum filmul intra in salile din Romania in 18 martie, ma abtin sa spun foarte multe decat ca temele incestului, avortului si turnarii la Securitate sunt impletite intr-o poveste cu totul noua pentru cinematografia romana si ca macar pentru asta filmul merita vazut, daca nu si pentru interpretarile naturaliste, amprenta vizuala de documentar ori nebunia de a pregati un film timp de un an de zile si de a-l filma in doua saptamani, cu o singura dubla pentru fiecare scena (pentru ca, spune Sitaru, si in viata avem o singura dubla). „Screen International“ a scris: „Scris si jucat aproape ca o piesa de teatru, Ilegitim evolueaza pe negandite de la nepasare la bruste izbucniri de furie si amaraciune, si invers. Daca umbrele trecutului comunist inca persista, problematica e suficient de universala pentru a capta cel putin atentia directorilor de festival“.
Cum se termina pagina, mai scriu foarte repede ce a mers bine anul asta la Berlin: s-au fluidificat cozile la proiectiile de presa din palat, la monitoarele din holul de la Hyatt conferintele de presa nu mai erau traduse in germana, ne dadeau drumul in sali mai repede, ne serveau cafea gratis la Hyatt (nu doar apa ca in anii trecuti). Cum maine ma intorc „in patrie“, o sa pierd primul film de opt ore al Berlinalei, Hele sa hiwagang hapis/ A Lullaby to the Sorrowful Mystery, de Lav Diaz, un film filipinez despre trecutul si prezentul acestei tari. As minti daca as spune ca regret ca nu-l vad si pe undeva mi-e teama ca Berlinul l-a luat in competitie doar pentru a-i da peste nas Cannes-ului. In 2015, trilogia Arabian Nights, de Miguel Gomes, a ratat Competitia de la Cannes pentru ca avea sase ore, ulterior fiind considerat unul dintre cele mai bune filme ale anului.
Ne auzim/citim saptamana viitoare cu ocazia palmaresului. Tschüss!
FOTO 1 si 2: www.berlinale.de
Galerie foto
