Sunt imun la ierarhii. Nu ma impresioneaza nici o ierarhie. Nu ma intereseaza nici cine ia premiul Oscar, am o cinemateca de uz strict personal, dar am invatat cate ceva din aceste filme de cinema, asa ca va scriu aici ce m-a impresionat, ce m-a revoltat, ce mi-a stors o lacrima (sau poate ca mai multe) in 2015 si inceputul acestui 2016, tot mai aproape de sfarsitul lumii. Poate va ajuta.
Spotlight – e grozava aceasta pledoarie pentru jurnalismul asa cum se facea candva (nu demult!), asa cum ar trebui sa se poata face inca. Pe scurt: un grup de reporteri de la „Boston Globe“ a documentat si a publicat o serie de articole despre abuzurile sexuale ale unor prelati catolici impotriva unor copii din intreaga America. A fost un subiect de presa scrisa cu consecinte tulburatoare cu privire la noi toti, la fel cum inchidem ochii, orbiti de prejudecati. Mi s-a facut o pofta teribila de o redactie de ziar adevarat dupa ce l-am vazut. Cred inca: o redactie de ziar bun e cel mai frumos loc de pe pamant.
The Revenant – nu mi-a placut absolut deloc, iar asta ma priveste intru totul, nu tin sa impun nimanui exigentele mele de estetica si logica, nici in cinema, nici in viata. Inflacararea de peluza in chestiunea artei (sau a absentei ei) doar ma amuza. Cu toate acestea, iubesc filmele domnului Iñárritu de un deceniu, de cand nu era vorba sa fie atat de oscarizat si hollywoodenizat. Revenind in chestiunea lui The Revenant, care mi se pare – ca bataie cu ursul – sub Harap-Albul romanesc, spun atat: as vrea sa fie iar anul 2010 (oho!) si tocmai sa fi vazut Biutiful, un film de cinema care m-a lasat fara cuvinte cum numai Marea Frumusete sorrentiniana mai tarziu. Biutiful, da! Un om care moare de cancer, garbovit, sub cerul Barcelonei. Da! Asa se moare. The Revenant nu mi-a spus nimic altceva decat ca razbunarea este motorul supraomenesc al naturii umane. Multumesc, stiam. In rest, natura moarta si lipsa de ratiune, o destructurare care nu e in prealabil anuntata de conventie. Iñárritu de astazi e o cumplita dezamagire. Dar sa nu ne inflamam din atat. Fiecare cu Iñárritu-ul sau. Eu raman la Biutiful. Acolo am intalnit magia.
Youth – nu m-a convins acest nou Sorrentino, dar lui sunt gata sa ii iert totul. Este regizorul contemporan pe care il iubesc cel mai mult. Dupa La Grande Bellezza nici nu stiu ce mai putea sa faca pentru a nu fi mai putin.
The Hateful Eight – o noua capodopera tarantinoiana (obligatoriu de vazut pe marele ecran!). Cunoasteti parerea mea cu privire la Quentin: Tarantino e Dumnezeu. Nu ma dezic de aceasta convingere.
The Salt of the Earth – e un documentar cu o idee mai veche, eu l-am vazut anul trecut pe o vreme ca aceasta. E despre viata fotografului Sebastião Salgado, despre care cred ca e nu doar cel mai bun fotograf al timpului nostru, ci unul dintre putinii oameni intregi dintre toate miliardele de pe pamant. A inteles tot.
Inside Out – o animatie de la Disney, care nu e – prin puterea parabolelor sale – doar pentru copii, ba chiar dimpotriva. E un film pe care l-as recomanda tuturor adultilor, absolut tuturor, caci e esential pentru a cuprinde natura umana.
Mustang – o excelenta, puternica pelicula tocmai din Turcia. O adevarata oda inchinata libertatii. Despre cinci surori nimerite intr-un sistem inchis, obligate sa traiasca dupa regulile secolului trecut in mileniul al treilea.