Se insera binisor, eu nu reusisem sa scot greierele din gaura, iesisem pe marginea santului cu gandul sa torn o ultima cana de apa, dupa care sa ma las pagubas, cand i-am vazut venind.
Nana sprijinindu-l pe Nanu, cu un rucsac pescaresc in spate, iar de Nanu se sprijinea o bicicleta pe portbagajul careia fusese legat un butoi turtit de tabla. Era o minune ca tot edificiul acesta se tinea pe picioare. Un miracol faptul ca se si misca. Si, ca orice miracol care nu tine mult, in momentul in care s-au apropiat de mine, s-au prabusit cu icnete, insotite de zanganitul bicicletei si al butoiului de tabla.
Am fost prea mut de uimire, prea cu gura cascata ca sa ma ascund de ei. Ramasesem nemiscat, cu cana de apa in mana. Oricum, nici nu eram convins ca m-au vazut, ca puteau vedea, general vorbind. Primisem instructiuni clare de la tata:
— Nu vreau sa-i prind pe porcii aia pe-aici. Dac-apar, nu suntem acasa…
Dar nu puteam pleca asa, pur si simplu, lasandu-i pe marginea drumului.
Ca sa nu mai zic ca Nanu imi era oarecum simpatic, cu toate ca si pe el il intalneam beat in cele mai multe imprejurari. Eram foarte curios de ceea ce aduce el in fiecare seara de la demolari, unde lucra. In general, erau butoaie de tabla, dar ma surprindea uneori cu niste chestii care nici eu, nici el nu stiam ce fusesera la baza. Cert e ca el le gasea o intrebuintare in gospodarie. De exemplu, butoaiele de tabla. Le-a taiat, le-a indreptat cu ciocanul pana au iesit din ele un fel de usi mate, le-a sudat intre stalpi de fier si si-a facut un gard peste care nu puteai trece nici cu tancul.
Imi era simpatic pentru ca el nu voia sa ma pupe de fiecare data, asa cum facea Nana. Avea totdeauna un zambet aparte pentru mine. Chiar parea ca se bucura cand ma vedea si mi-l adresa, lovindu-si palaria cu dosul palmei spre varful capului.
Apoi avea obsesia asta cu capitalele lumii. Le stia pe toate, nu-l prindeam niciodata. De obicei, conversatiile noastre incepeau cam asa:
— Sa traiesti, finule!
— Saru’mana… Azerbaidjan?
— Baku!
— Islanda?
— Reykjavík!
— Maroc?
— Rabat!
Si tot asa, de fiecare data trebuia sa ma recunosc invins, cu toate ca scotoceam la greu prin atlasul geografic ca sa-i gasesc o intrebare incuietoare.
Ei, atunci m-am gandit ca nu se putea un prilej mai bun sa-l las fara replica. M-am indreptat spre el si l-am privit cu atentie. Misca. Respira.
— Bujumbura?, am tipat eu.
Nanu a tresarit, s-a asezat in fund, si-a dat palaria pe varful capului, ca de obicei, lovind-o smechereste cu dosul palmei:
— Burundi! Hai sa traiesti, finule! Dar ai incurcat lucrurile. Bujumbura e capitala, iar Burundi e tara.
S-a ridicat in capul oaselor si Nana, care mi-a smuls cana de apa din mana:
— Halal fin mai am! Uite cum s-a gandit el sa-i aduca nanei lui o cana cu apa!
Intre timp, atrasi probabil de zgomotele din drum, si-au facut aparitia si ai mei. Tata a tarat-o pe Nana de subsuori, scapand printre dinti un „Doamne fereste, ce grea-i!“, pana pe marginea santului.
Nanu s-a ridicat singur si s-a asezat langa nevasta-sa. Si-a scos palaria de pe cap si a trantit-o alaturi:
— Mare arsita a mai fost azi!
— Tare mare, i-a confirmat si Nana. Si, cum sunt eu bolnava cu inima, tare rau mi-a mai fost! Finule, i-a mai adu-mi o cana cu apa.
M-am executat, alergand pe langa tata, care-i soptea mamei:
— Sa nu-i scapam in ograda… Sa nu-i scapam in ograda…. Mergem si-i ducem direct acasa.