Unii nu-si permit nici o amagire: dincolo nu e nimic. Altii au vise frumoase: acolo e Paradisul si ni se cuvine tuturor. Intre extreme sunt cei care, fara prea multe iluzii, fantazeaza poetic si, deseori, umoristic despre singura certitudine a vietii, a oricarei vieti. Nu e ceva specific unei culturi anume, ci este, s-ar spune, constanta naturii umane. La unele popoare, preocuparea a nascut ritualuri „de trecere“ cu valente mitice si (capod) opere literare. Grupuri de indivizi, nu obligatoriu dintr-acelasi trib, dar impartasind aceeasi religie, au imaginat ceremonii purificatoare, au conceput obiecte apotropaice, au amenajat spatii sacre, prevazute cu altare pentru slujbe si asigurate contra intrusilor prin cele mai diverse metode. Antichitatea facuse din moarte o arta, daca judecam dupa vestigiile egiptene sau cele precolumbiene. Asiaticii au gasit continuitate intre viata, asa cum o cunoastem, si moarte, asa cum am dori sa fie. Teoria hindusa a reincarnarii e, intr-un fel, sublimarea filosofica a deciziei (greu de explicat pentru ratiunea moderna) imparatului chinez Qin Shihuangdi, care a ingropat o armata de teracota pentru a-si asigura maretia si-n mormant, unde o fi stiut ce-l asteapta, de vreme ce-a pregatit ceva ca dincoace. Lumea ultimei jumatati de secol a prelucrat nenumarate ciudatenii precedente, le-a mixat cu propria viziune lugubra, rezultatul fiind o suma de manifestari pe cat de spectaculoase, pe atat de ridicole. Mise funebre, procesiuni de penitenta, rugaciuni in locuri sfinte, actiuni jihadiste, demonstratii armate, retrageri isihaste, inmormantari televizate cu audienta planetara, disparitii in stil mafiot, asceze, destrabalari si asa mai departe – la ce bun? Daca nu adaugi un pic de umor in toate astea, daca nu dai mortii cu tifla, e inutil. Si-aici, n-am incotro, fac o reverenta daco-getilor, despre care istorici de referinta, nu dacopati de stransura, spun ca se veseleau la moartea cuiva si plangeau la nasterea copiilor. Or mai fi (fost) si alte popoare cu astfel de obiceiuri, nu le stiu.
Nici muzica rock n-a ocolit aspectele sus-pomenite. Inca de la inceputuri s-au gasit interpreti care, inspirati de ceremonia mortuara, au transfigurat niste „americanisme“ in hituri cu larga difuzare, contribuind la desacralizarea unei civilizatii pe care poate nici n-o intelegeau. Filonul intunecat a capatat consistenta curentului de suprafata, perfect articulat estetic si complet acoperit audiovizual, regasit din Anglia pana in Japonia. Nordicii exceleaza in rockul de sorginte gothica, unele trupe compunand adevarate saga mitologice. Realizarile din SUA sunt mai cunoscute, masina showbiz de acolo, turata la maximum, e capabila sa traga dupa ea dricuri blindate. Heavy, death ori thrash metalul s-au pricopsit cu afuriseniile bigotilor si acatistele ipocritilor mai mult decat alte subgenuri, epitetele diabolice fiindu-le aplicate frecvent. Ce uita toti evlaviosii e functia lor cathartica, despre care consider redundant a vorbi.
Nu sunt amator excesiv de „sange satanic“, vorba romancierei Cristina Nemerovschi, dar ma defulez uneori ascultand albume pe care unii combatanti le apreciaza la gradul superlativ. Poate ca discurile semnate Zombie Girl imi ramaneau necunoscute, daca o intamplare norocoasa nu mi le-ar fi pus in player. Si, fara opozitie, am cedat ritmului electronic industrial debordant, inmuiat de vocea calda, clara, senzuala si aspra in egala masura. Zombie Girl este pseudonimul canadiencei Renee Cooper. Sarmul ei provine din asumarea parodica a look-ului epatant, pe filiatie Morticia Addams, ce nu-i obtureaza sinceritatea. Are trei albume si-un EP in zece ani. Cel mai recent, Killer Queen (2015, Alfa Matrix), e dublu, contine 10 piese si, ca o dovada a umorului negru marca Zombie Girl, 18 bonusuri! N-o sa-l gasiti in magazinele cuser, dar auditia e… mortala!