— Am scris de multe ori despre G. Ivascu. Directorul „Contemporanului“ intre 1956 si 1971 si al „Romaniei literare“ intre 1971 si 1988 este protagonistul unei povesti fundamentale din biografia mea profesionala. Nu folosesc de obicei cuvinte mari: dar G. Ivascu le merita ca putini altii. Si nu vorbesc doar despre mine – l-am avut profesor in ultimul an de facultate, mi-a fost membru in comisia de licenta, ii datorez chemarea in 1963 la catedra de literatura a Facultatii de Filologie de la Universitatea din Bucuresti, al carei sef era, ca si un sfert de secol de cronica literara –, vorbesc si despre cele doua hebdomadare mentionate mai sus, cele mai importante din Romania comunista, a caror istorie va trebui scrisa candva.
Asa cum avem monografia lui Z. Ornea a „Convorbirilor literare“ din epoca Maiorescu, a „Contemporanului“ din epoca Gherea, datorata lui Pompiliu Marcea, sau a „Revistei Fundatiilor Regale“ datorata Mioarei Apolzan, ca sa nu dau decat aceste exemple, va trebui sa putem citi si unele consacrate „Contemporanului“ si „Romaniei literare“ de sub bagheta magica a lui G. Ivascu, cel mai de seama jurnalist cultural roman de dupa razboiul al doilea. In definitiv, asta a fost G. Ivascu, daca nu inainte de razboi, cand a debutat cu cronica literara a revistei „Manifest“, la care a lucrat ca redactor, si a fost secretar de redactie la „Jurnalul literar“ al lui G. Calinescu, in orice caz, dupa razboi: un mare facator de publicatii de cultura si de literatura.
Profesorul, pe care l-am intalnit la cursul si la examenul de anul V, era bine informat in materie de literatura romana contemporana, dar nu prea avea cum sa-si valorifice eventualele daruri critice vorbindu-ne despre roadele literare ale realismului socialist. Publicistul era dotat cu o limba de lemn dintr-o esenta raspandita in epoca. Tot ce imi aduc aminte de la cursul lui sunt orele, multe la numar, in care s-a ocupat de romanul Mitrea Cocor. Cand, spre sfarsitul vietii, a vrut sa-si adune in volum editorialele de pe prima pagina a „Romaniei literare“, nesemnate de obicei si scrise, nu doar de el, ci si de unii redactori si adesea cam in aceeasi limba de lemn (ideologia obliga!), m-a rugat sa-l ajut sa le identifice pe cele care ii apartineau. Nu sunt sigur nici astazi ca toate din volum ii apartin. Din acelasi material ideatico-lingvistic sunt articolele stranse, in doua randuri, in volum. O suspiciune a planat si asupra paternitatii primului volum din Istoria literaturii romane. Tot ce pot spune cu mana pe inima este ca a utilizat in spirit cat se poate de personal bibliografia pe care i-o furniza, intre altii, Dan Zamfirescu, de la care poate proveni si vaga idee protocronica, inainte de protocronismul asa zicand oficial predicat de Edgar Papu, care scoate ici-colo capul in carte. G. Ivascu nu era capabil sa stea ore in sir la Biblioteca Academiei si sa se informeze, mai ales fiind vorba, in primul si singurul volum al Istoriei pe care l-a publicat, despre epoca veche, specialitatea, in schimb, a autorului comentariilor la Invataturile lui Neagoe Basarab. Dar ordonarea originala a materiei, ilustratia foarte sugestiva, grija pentru detalii, majoritatea interpretarilor istorice si critice sunt, fara discutie, de mana lui.
Ceea ce G. Ivascu insa stia cel mai bine era sa faca reviste. La sfarsitul lui 1956, cand preia „Contemporanul“, vechea revista a lui Gherea, reaparuta in 1946, avea in jur de 80 de redactori, din care trei sferturi erau muncitori, fara vreo activitate publicistica sau tehnica, un fel de asesori populari din justitia primilor ani de comunism, care vegheau la puritatea ideologica a actului judiciar. G. Ivascu i-a dat afara si a construit o veritabila revista de cultura. In scurt timp, si-a asigurat colaborarea lui Tudor Arghezi, G. Calinescu, Geo Bogza, Al. Piru, Ecaterina Oproiu, E. Simion si a multor altor intelectuali de prima mana. Dar care dintre intelectualii care contau in acei ani n-a colaborat la „Contemporanul“? G. Ivascu avea, ca nimeni altul, fler. Varstnicilor pe care i-a cultivat asiduu de la inceput, le-a adaugat nume noi. In martie 1962, dupa ce mi-a dat calificativul exceptional la examenul de anul V, mi-a adresat invitatia de a colabora eu insumi. Si nu oricum, ci saptamanal. La cronica literara.
Prima cronica a aparut pe aceeasi pagina cu „Cronica optimistului“ a lui G. Calinescu si cu articolul, de asemenea hebdomadar, al lui Al. Piru. Ei trei se stiau de aproape un sfert de secol, de la „Jurnalul literar“, unde Al. Piru a debutat. Eu nu-l cunosteam personal decat pe G. Ivascu. Pe ceilalti doi, i-am intalnit in carne si oase abia dupa cativa ani. Iti dai seama nu numai de cat de mandru ma simteam in compania lor in revista, dar ce stimulent extraordinar reprezenta pentru tanarul de 22 de ani care eram faptul de a se sti citit de cei care ii citeau pe ei. Pe vremea aceea, scriitorii se citeau intre ei.
Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, in lucru