In aceasta carte, provocata de o trauma si de o obsesie identitara, Jeanette Winterson, scriitoare nascuta in Nordul Angliei, reface drumul pe care a ajuns de la abandon, la impacarea, atata cata poate exista, cu sine insasi si cu propriul trecut. Este o poveste identitara cu praguri si momente grele, multe dintre ele complet absurde si neinchipuit de dureroase, pe care Winterson o spune cu franchete si cu o ironie absolut revigorante. Uimitoare.
Punctul zero al acestei povesti, ordonate de ideea de formare si de spargerea prejudecatilor, vizeaza, cum spuneam, o forma de abandon, una care va avea consecinte uriase asupra intregului parcurs al tinerei femei. Jeanette Winterson a fost un copil adoptat de o familie din clasa muncitoare din Nordul Angliei, un copil crescut cu rigorile penticostale, educat de o mama cu grave probleme de comportament si care a facut din habotnicie o coordonata toxica a propriei vieti si a celor din jur. Mama e o figura a autoritatii abuzive si invazive, alura ei e coplesitoare, ca si impactul pe care l-a avut asupra formarii celei care isi scrie, dupa ani buni, povestea. I se spune „doamna Winterson“, un apelativ care lamureste fara nuante tipul de relatie filiala pe care mama a fost capabila sa-l intretina. Doamna Winterson, sursa unui suvoi nestavilit de anxietati si nesigurante, era, la randul ei, o femeie profund nefericita, abuziva si cruda. Raportul cu mama este unul mutilant: este persoana care o inchidea noaptea afara, abandonand-o pe treptele din fata casei, femeia care i-a ars cartile („Problema cu cartile e ca nu stii niciodata ce contin decat atunci cand e prea tarziu“, sustinea doamna Winterson) si cea care, descoperind legatura dintre Jeanette si o alta fata, a expus-o oprobiului public, denuntand-o in fata congregatiei. Apoi e exorcizata, pentru ca tot ce vine de la diavol sa fie indepartat.
Jeanette Winterson traieste si retraieste abandonul si teroarea, experimenteaza, din prima copilarie si pana in adolescenta, forme ale abuzului fizic si emotional si ajunge sa fie modificata de toate aceste violente. Lupta ei cu ele se poarta: de la punctul in care toate aceste brutalitati sunt constientizate, pana cand sunt transformate in materie de viata suportabila, si care, in acelasi timp, nu mai e toxica nici pentru sinele care o metabolizeaza, nici pentru cei din jur. Despre asta este acest roman, ca si despre ceea ce anunta titlul: posibilitatea fericirii, una strans legata de forta de a chestiona normele si asteptarile celor din jur, dar si de negocieri cu propriile tendinte de sabotaj. Este o carte care inspira si care insufla foarte multa incredere: ca exista loc pentru fericire, ca nimic nu e hotarat pentru totdeauna, ca tiparele (inclusiv propriile tipare de comportament) pot fi schimbate, ca exista vindecare pentru rani, oricat de vechi, si ca iubirea e esentiala intr-un astfel de proces.
De ce sa fii fericita cand poti fi normala mai este si o carte despre rostul cartilor in vietile noastre, despre ajutorul pe care pot sa ni-l dea, in cea mai lipsita de orizont insingurare si despre nevoia de a ne gasi cartile care sa vorbeasca pe limba noastra. „O viata dura are nevoie de un limbaj dur – si asta e poezia. Asta e ceea ce ofera literatura: un limbaj suficient de puternic care sa le spuna lucrurilor pe nume“, marturiseste scriitoarea la un moment dat si indica un rost esential al cartilor, care are nevoie sa fie reafirmat. O poveste cum e cea a lui Jeanette Winterson nu doar ca afirma acest adevar, dar depune marturie pentru el cu propria biografie. „In cele mai dificile clipe mi-am regasit echilibrul cu o carte, iar cartile m-au purtat asemenea unor plute peste talazurile sentimentelor ce ma lasasera uda pana la piele si facuta bucati“, crede scriitoarea, care povesteste, in alta parte, despre folosul de a te citi tu pe tine ca pe o fictiune, ca pe o insiruire de povesti despre sine al caror curs poate fi modificat.
Autobiografia fictionalizata a lui Jeanette Winterson este si un bun indrumar in lupta cu prejudecatile. Relevante sunt nenumarate episoade, de la cele care exclud minoritatile sexuale in viata de fiecare zi, pana la denuntarea tratamentului misogin si discriminatoriu de care ea si o buna prietena au avut parte la Colegiul St. Catherine din Oxford. Iata fragmentul: „In ciuda misoginismului, snobismului, atitudinilor patriarhale si indiferentei fata de binele studentilor, marea calitate a Oxfordului este seriozitatea telului sau si credinta indiscutabila ca viata spiritului constituie miezul vietii civilizate. Desi indrumatorul nostru ne-a denigrat si ne-a subminat doar pentru ca eram femei, am fost in mod tacit sustinute de etosul universitatii in pasiunea noastra pentru lectura, gandire, cunoastere, discutii“.
De ce sa fii fericita cand poti fi normala este o carte unica, modelatoare, cu un mesaj care afirma, cu pasiune, iubirea de viata, nevoia de ceilalti si increderea in faptul ca schimbarea exista. Este o pledoarie pentru deschidere si pentru grija pe care o putem avea unii pentru ceilalti, pentru credinta ca putem fi bine si ca drumul spre ceilalti nu e o fictiune, ci o realitate esentiala pentru felul in care crestem. Este si o carte despre pierdere si regasire, si nu numai pentru ca Jeanette Winterson compune, in ultima parte a volumului, parcursul in cautarea parintilor biologici. E, pe scurt, o carte ca o iesire dintr-o iarna geroasa, ca o promisiune.
De ce sa fii fericita cand poti fi normala, de Jeanette Winterson, traducere de Vali Florescu, Editura Hecate, 2015