Femeia-obiect sexual, femeia-animal domestic
Linda Maria Baros
Un singur personaj feminin care se inscrie in aceasta categorie mi se pare oarecum aparte. Protagonista romanului Truismes, de Marie Darrieussecq (POL, Paris, 1996). O metamorfa, cand femeie, cand scroafa, proaspat scapata din vortextul prostitutiei, care se indragosteste de un licantrop zis Yvan, cand Big Bad Wolf, cand Fat-Frumos. In doua cuvinte. Razboi; dictatura. Ea se indragosteste nebuneste de el vazandu-l, in bataia lunii, lingandu-si babinele dupa ce a decapitat un trecator pe cheiurile Senei. Se leaga astfel o extraordinara poveste de dragoste, plina de pasiune, plimbari in doi – ea sub forma de porcusor in lesa – si pizza parties (intr-un elan de dragoste profilactica, ea comanda frecvent Quattro Stagioni acasa pentru ca Yvan s-o crute, concentrandu-si apetitul asupra baietilor care livreaza pizza). Si tragedia de rigoare: vine protectia animalelor si, incercand s-o apere, el moare, iar ea ajunge la zoo.
Dincolo de deferlanta de sange, se profileaza un personaj feminin intru totul electrizant. Stratiform. Pe de o parte, pentru ca remotiveaza fulgerator toate miturile metamorfice cu profil porcin sau nu, de la cantul al X-lea al Odiseei, trecand prin Hysteria Afroditei diabolizata de crestinism, continuand cu Metamorfoza lui Kafka si cu alte carti, vreo zece, sfarsind cu mutantii din romanele social SF. Tot asa cum actualizeaza sarcastic o serie de tipuri extrase din basme (the animal-husband & co.), apologuri (de exemplu, Ferma animalelor) sau arte vizuale (Pornokrates etc.). Pe de alta parte, pentru ca la truie/scroafa exhibeaza toate truismele/locurile comune asociate alteritatii feminine monstruoase. Paleta larga: femeia-obiect sexual, femeia-halca de carne, femeia-animal domestic etc. Fondandu-se pe dualismul mitic al personajului, le exhibeaza ca sa le combata: de la hypersexualizare si supunere se trece la o sexualitate debordanta asumata. Si, ca atare, metamorfoza degradanta este revalorizata. Un personaj stratiform, cum spuneam. Dar mai ales vectorial, data fiind miscarea sa giratorie in jurul propriei axe. De la factorul de compresie la resetare.
Ma fascineaza…
Emil Brumaru
Sincer sa fiu, nu prea stiu cum sa raspund, decat prin generalitati. Imi plac personajele feminine din Mateiu I. Caragiale si cele din piesele si schitele lui taica-su: cuconetul acela rasfatat si exacerbat in amantlacuri patimase, parsive, violente si, oh, ah, uuuh, nevinovat-dulcege, kitsch-destrabalatite… Si personajele feminine din Hortensia Papadat-Bengescu, unele destul de perverse-n icnete lirice si fioruri interzise… delicios de detracate… adorand cravasarile brutale prin grajduri. Ma fascineaza… si imbracamintea lor complicata, palariile lor pline de gradini de zarzavaturi si flori uriase, corsetele lor sugrumante, vadindu-ne niste posterioare fabuloase, delirante, rezistente la orice tratament, in evidenta… Va dati seama ce laborioasa si excitanta era o scoatere la iveala, dintr-atatea lenjerii truculente, a trupului lor opulent, lasciv, cu sani mici si solduri tunate, cu crestele iliece captusite imbietor, puse pe treaba, pe cernut ca prin sita, pricepute, netrebnice, atatatoare, valpurgice? Ele imbinau oftatul din toata inima, infinit albastra, cu cele mai lubrice si nedepilate dorinti… in cele mai neasteptate locuri si-n cele mai incomode si fanteziste posturi… Ce importanta avea amanuntul ca citeau sau nu? Erau vesnic puse pe amor carnal, ca nimfele (aceste fite, aceste bunaciuni antice!) capturate de prin izvoare de Jupiter, cand tocmai isi faceau toaleta intima… in plin peisaj pastoral, mai si transformate zoofilic in vaci (vezi dosarul juncanei IO, fosta nimfa sarmanta)… cu ciobaneii ascunsi prin tufisuri, sa le admire bogatia feselor, retrocedate uneori si lor! Caci, in fond, ale lor erau, ale pamantenilor cantand in direct, strofocandu-se cu foc si palalaie laica, fatala, pe plaiuri, ragand de dor in buciume, nu? Sper sa fi livrat la domiciliu, totusi, un raspuns valabil ca o pizza gustoasa + sos picant, fireasca de avut oricand la purtator… si de halit… in pauza dintre ore. Datul de-a dura bate lectura!
Cine ar vrea sa moara fara macar o cicatrice?
Sorin Despot
Azi e una dintre zilele cand soarele rasare numai ca sa te umileasca. Nu ai dormit un minut de saptamani bune, dar insomniacii nu sunt vreodata complet treji. Totul este o copie a unei copii a unei copii a unei copii.
Devine dureros de evident ca te afli in proprietatea proprietatilor tale, de la zornaitul cheilor in geanta, pana la bibilioteca si la ecranul fara zgarieturi din buzunar. Viata ta este prea… completa, poate va trebui sa distrugi totul ca sa faci un pas cat de mic inainte.
Daca te poti trezi intr-un alt loc, la o alta ora, ai putea sa te trezesti o alta persoana?
Esti castorul de cladire din Fight Club – iti vom spune Chuck – si mergi la grupurile de sprijin ale muribunzilor. Cand oamenii cred ca urmeaza sa mori asculta pe bune, nu doar si-asteapta randul sa vorbeasca, iar tu numai asa reusesti sa dormi, dupa o partida zdravana de plans in bratele unui strain.
Bebelusii nu dorm atat de bine.
Apoi la intalniri apare Marla, fumatoarea furibunda, Marla Singer, marea turista. Marla nu are cancer, nu urmeaza sa moara. Minciuna ei reflecta minciuna ta, iar tu nu poti plange cand altul se preface prin preajma. Nu poti plange, deci nu poti dormi. Nu poti dormi, redevii un zombi.
Marla intrevede tot mai multe secvente ale nebuniei tale. Ca intr-un vitraliu din sticle de vodca, nebunia ei se reflecta in nebunia ta, insa tragedia ta patrunde dificil in tragedia ei. Dansati unul cu celalalt si, totodata, cu dezastrul.
Intr-un final, va veti imbratisa coruptia bolnava, purulenta, nu inainte ca tu sa te debarasezi de tine insuti pentru a o putea atinge, nu inainte sa faci sapun din grasimea de pe fundul maica-sii, nu inainte sa pornesti o revolutie planetara.
Marla, animalul tau totemic. Fara Marla ai fi ramas o drona corporatista stricata.
Dragostea Marlei e irezistibila, fiindca este dragoste asa cum nu stiai ca exista. E dragostea care lasa cicatrice. Cine ar vrea sa moara fara macar o cicatrice? Marla Singer si dragostea ei contondenta asaza semnul exclamarii la capatul inevitabilei tale concluzii:
Poate ca raspunsul nu este dezvoltarea personala, ci autodistrugerea!
Insir’te margarite
Cosmin Manolache
Mercédès (Contele de Monte Cristo, Alexandre Dumas). Marguerite Gautier (Dama cu camelii, Alexandre Dumas – fiul). Adelaida – Ada (Ada si ardoarea, Vladimir Nabokov). Alba-ca-Zapada (Donald Barthelme). Holly Golightly (Mic dejun la Tiffany, Truman Capote). Emma Bovary (Kugelmass Episode, Woody Allen). Mara (Sexus, Henry Miller). Cred ca mai sunt cateva… Cred ca in toate am gasit o anumita frecventa feminina care m-a facut mai receptiv decat in alte cazuri. Poate si datorita unor momente de ruptura in biografiile lor? Punctele de fuga urmand celor de intensitate? O intensitate erotica, in orice caz… Habar n-am, n-as putea sa-mi dau un diagnostic. Un psiho-critic literar m-ar putea lamuri cum stau cu fanteziile. In orice caz, mi-ar fi placut sa le fi avut colege de clasa. Pe toate cele insirate. Macar in liceu. Insir’te margarite. Poate am si avut cateva exemplare asemanatoare prin preajma si nu mi-am dat seama. Da, cred ca am avut, dar n-am avut suficient curaj. Dar stateam bine cu admiratia. Le recunosteam, le puneam in categorii, stiam cam tot ce trebuia sa fac. Eram un bun teoretician. Si totusi, am cazut in literatura. Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca mai am o serie de 7: Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne si Ileana – Adam si Eva, Rebreanu.
Semnul din carte al femeii
Cela Varlam
Intaia mea bucurie in ceea ce priveste povestea unei carti este drumul pe care-l fac impreuna cu o lume de necunoscuti, umar la umar, gand la gand, atingandu-ne in luciditate si emotie, fara sa o stim. Este un drum al cuceririi sufletelor si al alcatuirilor lumesti, despre care nu vorbim prea mult. Alaturi de cati altii, am citit de curand o carte numita de autor „roman neistoric“, cu toate ca povestea lui este despre timp si legenda, impinse de dragoste spre vesnicie. Arseni si Ustina, din romanul Laur al lui Evgheni Vodolazkin, formeaza un cuplu care cutremura capacitatea noastra de a prelucra adevarurile iubirii. Ustina moare la nasterea pruncului lor, iar Arseni, transformat intr-un vizionar ce invaluie timpul, ii ramane credincios, dedicandu-se, ca vraci, salvarii unei omeniri muribunde. Din lumea de dincolo, forta Ustinei face din propriul ei personaj femeia indragostita la modul absolut, care da putere supraomeneasca barbatului, bantuind spiritul cititorului cu aripa tineretii ei nesfarsite.
Poate ca mi-ar fi facut placere sa vorbim despre iubirea Hannei Arendt sau despre Anaïs Nin ori despre Zelda Fitzgerald. Poate ca romanul Confidentul al lui Hélène Grémillon sau Cele sapte vieti ale lui Felix K. al lui Jan Koneffke ne-ar fi dat la fel de multa bucurie.
Dar s-a intamplat sa se fi scurs cateva seri la rand de cand ma gandesc ca la un personaj de carte la Sophie Dahl, femeia artei culinare, fashion model, scriitoare, fiica si nepoata unor celebritati artistice, care pare sa fie iremediabil indragostita de barbatul generic, pe care-l gaseste fie in pagini de carte citite public in timp ce-si degusta operele din bucatarie, fie – poate – pe platoul unde se filmeaza sau in locuinta unde o asteapta sotul ei. Zambetul dulce-provocator, fiinta blonda invatata cu frumosul, mainile care amesteca, taie, adauga si schimba temperaturi vorbesc neincetat despre indragostita eterna, despre varianta iubirilor de tip Matrioska – femei in femei. Sophie Dahl aduce aminte despre toate senzualitatile femeilor din literatura, despre Marguerite Yourcenar si Marguerite Duras, despre surorile Brontë cu ale lor romane, despre Jane Austen, ba chiar si despre Emma Bovary; sa-i fi retrait impreuna cu ea pe Abélard si Héloïse sau sa o fi insotit pe Ofelia lui Hamlet. Orice s-ar fi putut. Dar Sophie, o suma a feminitatilor diverse, ne plimba viguros intre prezent si viitor. Petalele de floare tratate ca ingredient, uleiurile, mierea si anasonul, sarea si piperul, culori, oftat senzual, mirosuri imaginate, gust atacat si surprins, apoi absintul ratacit prin amintirile ei fac din aceasta femeie un personaj de carte inca nescris.
O lume in care pe cer sunt doua luni
Ana Dontu
Aomame, din romanul 1Q84, de Haruki Murakami, pentru ca e o killer-ita profesionista si moartea din mainile ei este subita, fara sange si spasme; victima nu realizeaza ce se intampla si nici un medic legist nu poate depista adevaratul motiv al mortii. Pentru ca e o tanara rafinata si solitara, care merge din cand in cand in localuri scumpe si vaneaza cate un barbat pentru o noapte (il alege dupa forma capului – asta i se pare sexy). Dar este iremediabil indragostita de un tip caruia i-a pierdut urma si pe care nu l-a mai vazut de 20 de ani: pe cand erau doar niste copii si l-a strans de mana cateva secunde intr-o clasa pustie, momentul acesta fiind suficient de intens cat sa le rasuceasca arcul pentru o viata intreaga. Pentru ca e o dragoste imposibila, la care nu renunta. Sansa de a-l revedea in lumea aceasta este nula si ea va cauta o alta lume in care intalnirea lor sa nu fie condamnata, o lume in care pe cer sunt doua luni.
Ramona, din romanul Anei Maria Sandu, Omoara-ma – un personaj neobisnuit, o tanara careia ii lipseste experienta de viata, dar care stie sa asculte si asta o face un recipient perfect pentru o minte vampirica. Imi place pentru ca este o dragoste aparuta din fictiune, puterea magica a careia e capabila sa substituie realitatea. Ramona nu are nevoie de prezenta fizica a lui Geo; dupa moartea acestuia, el este la fel de real, tocmai pentru ca ea traieste intr-o lume mentala mult mai puternica decat realitatea.
Joana, personajul lui Clarice Lispector, din romanul Aproape de inima vijelioasa a lumii, pentru ca e o vipera lucida cu o sensibilitate covarsitoare, despre care nu stii daca dispretuieste si poseda sau e felul ei de a iubi. Imi vine in minte scena cu o dupa-amiaza topita in gesturi lenese, somnoroase, cand el isi sprijina capul de umarul ei si o roaga sa ii spuna aceeasi poveste sau sa inventeze cuvinte noi – asta nu poate fi decat dragoste.
Mica sirena, din basmul lui Hans Christian Andersen, personajul feminin care mi-a marcat copilaria plina pana atunci de povesti cu Ilene Cosanzene asteptand in turn sa fie salvate.
Acest basm tragic si plin de sacrificii mi-a influentat felul de a percepe ulterior dragostea, care, daca e traita asa cum trebuie, te transforma pana la sublim. Abia spre maturitate am inteles ca iubirea cuprinde toate aspectele naturii umane, inclusiv latura tenebroasa si egoista; intr-un fel sau altul, si acum cred ca dragostea e despre cat esti in stare sa daruiesti, fara sa-ti cumperi prin aceasta dreptul de a poseda.
Tot mai palida, tot mai paranoica…
T.S. Khasis
nebuna si sofisticata, ofelia e singurul personaj care se poate masura cu hamlet (ar mai fi fantoma paterna, dar nu se pune), singura femeie care nu face nici un efort sa-l inmoaie pe printisor. in timp ce hamlet se preface ca o ia razna, la ofelia e pe bune, desi m-am intrebat deseori daca nu a existat o intelegere secreta intre cei doi, un fel de cacealma, caci amandoi par sa delireze concomitent cu aceeasi intensitate graduala prin salile friguroase ale batranului will. sa ne aducem aminte de acea scrisoare a printisorului catre aleasa inimii sale, scrisoare abil plasata sub ochiul necrutator al viitorului socru. o mutare inteligenta, este? nu tu scene de gelozie, nu conflicte isterice, o cearta mai de doamne-ajuta, ceva incarcat de pasiune si zgomotul tigailor izbindu-se de pereti (pardon, ziduri). nimic din toate astea. si atunci? nu m-ar mira sa aflu ca intalnirile amoroase ale acestui bizar cuplu sa fi fost atat de bine organizate incat nici o banuiala n-a tulburat schema vreme de sute de ani, atat de bine au jucat. sunt convins ca intr-o buna zi se va descoperi intr-o lada de zestre din lemn dur corespondenta scandaloasa si lucida dintre hamlet si ofelia, asa cum sunt convins ca toate actritele care au trecut prin acest rol au fost chiar demente. in sfarsit, poate-s eu mai suspicios…
dupa ce asculta aiurelile politicoase ale fratelui sau, laertius, si ale respectabilului sau parinte, polonius, ofeliei ii vine sa-si ia lumea-n cap, dar n-o face pentru ca e indragostita lulea si, pe bune, unde sa pleci cand e mult mai distractiv sa te joci de-a v-ati ascunselea prin ditamai castelul si sa raspandesti texte trasnite („se zice ca bufnita a fost odata fata de brutar“, „as fi dorit sa-ti dau si cateva viorele, dar toate s-au vestejit cand a murit tata: se zice ca a murit de moarte buna…“ – wtf?, e ceva mistocaresc aici…)? tot mai palida, tot mai paranoica, ofelia se plimba nestingherita pe nesfarsite coridoare si se transforma incetisor intr-un vis cu nuferi si pace. la un moment dat, cred ca a innebunit de-a binelea (n-am habar ce halucinogene se consumau pe vremea aceea).
fata de celelalte personaje, inclusiv fandositul de hamlet, ofelia are mister. batranul si bunul will a cam neglijat-o. merita mai multe scene. aparitiile ei sunt electrizante, o-ntreaga lume de refulate porniri si-o flora contorsionata o urmeaza precum trena blanoasa a reginei marii britanii.
stapanita de-un bland extaz, frumoasa de pica, cu ofelia ma imaginez intr-un loc insorit, ruland una dupa alta, in cautarea emoticoanelor din nori.
Toate fetele sunt misterioase inainte de a deveni femei
Ioana Geacar
Uit repede cartile citite, chiar si pe acelea despre care am scris (sunt cititorul pe care Mircea Eliade il considera perfect, adica ma simt bine in carte), dar imi raman totusi in memorie personaje, uneori, sau o anumita atmosfera, un gust al scriiturii, un rafinament stilistic sau absenta lui. Am cateva personaje feminine favorite.
Sasa Comanesteanu (Viata la tara, Duiliu Zamfirescu), pentru blandetea, bunatatea, puterea de daruire, caracterul ei frumos, rabdarea intru iubire, o iubire cultivata si imbogatita in timp. Pentru ca e o cumintenie, un ideal feminin al iubirii casnice, tihnite.
Otilia (Enigma Otiliei, George Calinescu), nu aceea indragostita, Otilia ca simbol al enigmaticei feminitati, inca nedaruite, Otilia inconjurata de acel nimb al castitatii si pudorii, acel nimb care ascunde si mai mult. Toate fetele sunt misterioase inainte de a deveni femei, toate femeile sunt misterioase, inainte de a deveni altcineva, indragostirea contamineaza, schimba pe eu in tu, perverteste.
Clavdia Chauchat (Muntele vrajit, Thomas Mann), nu pentru felul tumultuos in care este iubita de Hans Castorp, nu pentru arta seductiei, ci pentru momentul acela regal, cand ea intra pe usa cu zgomot in sala de mese, mereu ultima, si capetele se intorc dupa aceasta aparitie poetica, fermecatoare, ca sclipatul pe un fruct copt.
Emma Bovary (Madame Bovary, Gustave Flaubert) si Anna Karenina (Anna Karenina, Lev Tolstoi), pentru intensitatea cu care iubesc, pentru dorinta implinirii prin iubire, trecand peste limite morale, cautand iubirea care sa le salveze din plictisul si banalul cotidian, pentru ca iubirea e cea mai importanta. Anna Karenina, cea „misterioasa, incantatoare, plina de dragoste, cautand si daruind fericirea“, asa cum o vedea Vronski, nu cruda si razbunatoare, cum devenise in final.
Scarlett O’Hara (Pe aripile vantului, Margaret Mitchell), pentru ca e atat de puternica, de pasionala, si are o tactica atat de salvatoare a amanarii in momentele de cumpana („O sa ma gandesc maine“).
Doamna T (Patul lui Procust, Camil Petrescu), pentru ca e tipul femeii inteligente. Din perspectiva ei, Scarlett O’Hara pare o gasculita.
Sofia Kovalevski (Prea multa fericire, Alice Munro), pentru ca iubeste staruitor, pur si simplu omeneste, si pe Maksim si matematica, pentru ca nu stie daca se indreapta spre fericire sau nefericire.
Pentru ca dupa moartea ei, „un crater de pe luna a primit numele Sofiei“.
Lisbeth Salander din Millenium-ul lui Stieg Larsson…
Dan C. Mihailescu
Ciudat: daca-n studentie as fi fost intrebat asa ceva, nu cred ca as fi ezitat si as fi insirat dintr-o suflare Sasa Comanesteanu, Maitreyi, Mara, Natasa Rostova, Ofelia, Cordelia, Olguta Medelenilor, Anna Karenina, Cosette din Mizerabilii, Lizuca „lui“ Patrocle, Fefeleaga, mama lui Nica-a-lui Stefan-a-Petrei Ciubotariul si mai stiu eu ce amazoana sau, dimpotriva, clorotica silfida dintr-un gineceu literar bogat candva, dar surprinzator de pauper acum.
Ma alin oarecum cu gandul ca, intrebat adesea „Care a fost cartea vietii dvs.?“, raspund cinstit, de ani si ani: Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar. O autoare, asadar, dar nu un personaj feminin.
In fine, am scris cu fervoare si onestitate o carte despre cele mai tulburatoare personaje feminine ale memorialisticii romanesti si raman admirator neconditionat al Reginei Maria, ca si al Anitei Nandris, al Marthei Bibescu, dar si al lui Alice Voinescu. Insa, luat din scurt, nu gasesc nici un nume de personaj feminin din literatura ultimei noastre jumatati de veac de care sa ma declar indragostit sau macar atras. Si nici de aiurea. Sunt gata sa enumar cu ochii inchisi 20 de romane care m-au impresionat in ultimele doua decenii (Amos Oz, Ian McEwan, Haruki Murakami, inclusiv Zadie Smith), dar din nici unul nu se decupeaza vreo femeie. Ah, pardon: Lisbeth Salander, din Millenium-ul lui Stieg Larsson…
Eeeh, cu totul altceva ar fi fost sa fi scris Ion Iovan Craiesele de Curtea Veche, sa fi ajuns Guica un Moromete la puterea a doua, sa fi vrut Dan Stanca sa faca o Ana Vogel a anilor 2000 ori sa fi compus Mariana Marin Orbitor-ul!
Senzuale sau resemnate?
Ana Puscasu
Cu indragosteala lucrurile-s cam complicate, cred. Ca parca nu degeaba zice Bukowski: Love is a Dog from Hell. Daca ne mai uitam si la femeile indragostite, fie ele din literatura sau aievea, atunci chiar ca nu le mai descurca nimeni. De obicei, nu-mi prea plac personajele feminine lovite de fiorul amorului, fiindca mi se pare ca se declanseaza acolo ceva, un ceva care le face sa devina irascibile si, treptat, melodramatice pana la penibil, uneori. Prefer o iubire hotarata si taioasa. Revenind totusi la personajele noastre, constat acum, tragand linie, ca mi-au ramas de fapt in minte doua tipuri de personaje indragostite. Ar fi, pe de-o parte, personajele feminine debordand de senzualitate si pentru care dragostea e o forma necesara de libertate. Si ma gandesc aici la Jurnalul dragostei lui Anaïs Nin, pentru care iubirea da consistenta realitatii, dincolo de conventii, tristeti, fidelitate sau erotism. Imi place vocea lui Anaïs pentru ca iubeste imperfectiunea, pentru ca „iubeste omeneste“ si, mai ales, pentru ca ea cauta „eliberarea de nevoia de dragoste“. Tot aici as pune-o si pe Marchiza de Merteuill din Legaturile primejdioase ale lui Choderlos de Laclos. Pe langa faptul ca stie sa savureze placerea de a controla resorturile iubirii, Marchiza e inteligenta, cinica si calculata in intrigile pe care le construieste, dar si, in acelasi timp, puternic pasionala. La polul opus, imi plac personaje feminine indragostite ce emana un soi de ciudata si calda resemnare. Ma gandesc aici la Vera, Femeia care astepta a lui Andreï Makine. Si nu doar pentru ca e o femeie care alege „refuzul de a iubi“, ci pentru ca mi se pare un personaj indragostit de inepuizabilul ideii de iubire, fie ea si ancorata cu incapatanare intr-o singuratate pe masura. Si tot aici as mentiona-o si pe Sarah Woodruff, guvernanta doamnei Poulteney si Iubita locotenentului francez. Misterioasa si independenta, Sarah mi se pare un personaj prins intre lumi si conventiile lor.
Amanda F. Palmer sau cum am invatat mai multe despre Neil Gaiman
Silvia Marinescu
Nu stiu altii cum sunt, dar eu una nu ma pot gandi decat la Amanda Palmer cand vine vorba de eroine indragostite. Adica, e ca la indragosteala, de fapt. Te poti indragosti de multe persoane, dar una iti ramane permanent in suflet.
Amanda Palmer e aici cu noi, respira, canta, iubeste, creeaza – practic, in toata viata asta a ei, a facut mai multe chestii decat unii dintre noi care doar viseaza. Si totusi, cand a scris Arta de a cere, Amanda s-a plasat intr-o alta lume: cea in care e posibil sa iei cartea in mana, sa uiti ca e o autobiografie si sa o citesti cu nesat ca pe o poveste frumoasa in care binele invinge, asa cum citeai Povesti nemuritoare cand erai mai mic.
Fiind o fana a lui Neil Gaiman, pentru mine cartea a fost ca un cadou de Craciun. Imaginati-va doar cu cata nerabdare am deschis cartea, stiind ca voi afla atatea lucruri despre doi dintre oamenii mei preferati de pe lumea asta mare!
Ei bine. Trebuie sa recunosc. M-am simtit ca un intrus. M-am simtit ca o musca pe peretii Amandei si am fost extrem de surprinsa sa descopar o sensibilitate si o fragilitate pe care numai le intuiam. Mai mult, e vorba de o sensibilitate si o fragilitate care nu cred ca se ivesc – in Amanda sau in oricare dintre noi – in lipsa acelui Celalalt. Cel care ne poate face sa ne pierdem mintea si sufletul in timp ce ne regasim mai autentic ca niciodata.
Indragostirea e ca o reconstructie proprie. Amanda, in cartea asta, dupa ce il cunoaste pe Neil si accepta ca dragostea asta o sa se intample, se reconstruieste. Si o face intr-un mod complet autentic, nerenuntand la nimic din ceea ce o face pe ea, ea.
Amanda, in cartea asta, este reperul meu literar al femeii indragostite. Poate pentru ca e o autobiografie si nu exista drame inventate sau situatii create din stilou.
Poate pentru ca totul e asa de real si de crud, incat nu ai de ales si trebuie sa incepi sa crezi ca ceva atat de real si crud ti se poate intampla si tie.
Iubita lui John Gedsudski
V. Leac
Pasiunea pentru diferite personaje literare e afectata, cel putin la mine, de o usoara perisabilitate. Dragostea dispare pentru ca incepe alta dragoste pentru un alt personaj. E mai mult simpatie manipulata in timpul lecturii de afectiune. Iar aceasta placere vine din dorinta de posedare, de identificare cu aceste fantome eroice. E aici si putin miros de perversitate, clar.
Un arbitru si antrenor de baseball ca John Gedsudski, care mai e si scund, bondoc si timid, dar un bun povestitor, in orice caz comansii sunt innebuniti dupa povestea Omul-Care-Rade, nu poate avea o iubita interesanta ever. Asta pentru ca nu ati vazut-o pe Mary Hudson in fotografia inramata, fixata deasupra oglinzii retrovizoare a autobuzului cu care mergeau la antrenament comansii. Actiunea se petrece in 1928, undeva prin New York, daca imi amintesc bine. Mary Hudson, o pustoaica de la un colegiu oarecare, poarta un palton de biber, fumeaza mult si e genul ala interesant pentru care ai fi in stare sa faci prostii; pare tot timpul preocupata de ceva si este extrem de fragila. Te fixeaza pentru o secunda si imediat se uita in alta parte, iar tu ramai pierdut pe terenul de baseball. Participa si ea, alaturi de comansi, o singura data, la un joc de antrenament si e suficient pentru a te face sa te gandesti uneori la ea.
Cunosc si eu o tipa de genul asta, care poarta un palton alb din lana, pentru care as fi in stare sa fur o masina si sa intru cu toata viteza intr-un tren de mare viteza.
Deci Mary Hudson joaca baseball pe un teren umed si plin de gropi, stie sa-si fluture mana cum numai ea stie s-o faca, stie sa-ti dea curaj combinat cu fericire si energie.
Genul asta de fata dupa care mori de durere cand iti spune: „Da-mi pace, te rog…“.
Zina din Darul
Veronica D. Niculescu
Ea apare ca un abur, ca o absenta. Pe bratele unui fotoliu cu spatar inalt, e aruncata o rochie diafana de voal de un albastru deschis si foarte scurta. Alaturi, o floare argintie si o foarfeca. Feodor isi cauta o camera cu chirie. Barbatul care-i prezinta apartamentul ii spune ca asta e camera fiicei lui. Imaginea rochiei il convinge pe Feodor sa se mute aici. „Soarta mi-a aratat, ca intr-o ultima si disperata manevra, rochia ta de bal albastrie pe scaun“, spune Feodor cu doua pagini inainte de finalul cartii. Suntem in Darul lui Nabokov. Soarta mai facuse doua incercari, dar – intocmai ca Vladimir si Vera Nabokov – Feodor si Zina nu s-au lasat apropiati decat la a treia. Imi place de Zina fiindca e absenta si prezenta. E discretie si dedicare. Ea apare in carte – fara sa apara – abia la pagina 170. Iar peste multe pagini si plimbari, dincolo de jumatatea cartii, ii va spune lui Feodor: „Scrie ceva urias, sa le tai tuturor rasuflarea“. Darul cel rotund se termina in seara in care povestea lor pare sa inceapa. „Ma intreb cat de departe ii va insoti imaginatia cititorului pe tinerii indragostiti, dupa ce vor fi abandonati“, spune Nabokov in prefata editiei in limba engleza. Dar ne avertizeaza, tot aici, ca eroina cartii nu este Zina, ci literatura rusa. In ultima instanta, personajul feminin indragostit voi fi eu, cititoarea si traducatoarea.
Intrebarea dumneavoastra este la plural. Personajele. Asa ca o sa adaug: Tatiana din Evgheni Oneghin al lui Puskin, minunata in scrisoarea ei catre Oneghin, apoi Emma Bovary, mereu diferita la varstele noastre diferite, apoi Lulu din Prima iubire a lui Beckett, asteptand pe banca dintre cei doi copaci, mangaind gleznele lui, si apoi Jenia, Missius din Casa cu mezanin a lui Cehov, cu umerii firavi incovoiati de frig in seara de august, aruncand paltonul lui de pe umeri si fugind catre casa, spre a nu se mai ivi niciodata. „Missius, unde esti?“
Marea dragoste incepe printr-o moarte
Razvan Pricop
In chip paradoxal resimt o dificultate semnificativa in a oferi un raspuns intrebarii, poate inhibat fiind de locurile comune foarte prezente, de aceea ipostazele marcante literar pe care le voi prezenta nu sunt din zona cuplului androgin. Astfel, mai curand ma reprezinta un anumit tip de reevaluare a unor idei primite in legatura cu cartile pe care le-am citit, cu precadere in adolescenta. In acest sens ma gandesc la romanul Baltagul, de M. Sadoveanu, o lectura canonica la nivel liceal, aparent menita sa fixeze reperele genului epic, structura narativa, temporalitatea narativa si alte lucruri care nu sunt neaparat ceva substantial pentru un pusti. Astazi, dincolo de toate interpretarile primite, care o prezentau pe Vitoria Lipan ca pe o femeie aproape comisar, dominata de sentimentul justitiar in stare pura, simt in mod pregnant ca acolo era o femeie pur si simplu indragostita, in care dragostea trezeste superputerile ca in poemul lui Dan Sociu. Este pana la urma despre dragostea care o leaga pe cea de aici de ceea ce este deja trecut dincolo, dragostea care leaga si, in definitiv, se implineste chiar in absenta destinatarului ei, pentru ca ea ramane in afara corpurilor purtatoare. Oricum, astazi aproape ma indragostesc de puterea unei asemenea femei indragostite, pentru care marea dragoste incepe printr-o moarte.
Un alt reper literar marcant pentru mine este reprezentat de dragostea materna, in sensul ei abnorm, patologic, astfel cum apare aceasta in romanul Genitrix, de F. Mauriac. Acolo este ceva esential, pe care il vezi uneori in ochii mamei tale si stii ca este o varianta in stare pura a raului biologic, triumful unui instinct, dar care nu te opreste niciodata sa o iubesti. In definitiv, si dragostea, de data aceasta in varianta materna, poate fi un triumf sublim al animalitatii noastre.
FOTO: Shutterstock