In general, publicul are impresia ca-n domeniul respectiv e mereu petrecere, lucru partial adevarat, daca privesti de la distanta si implicat in activitati conexe. Auxiliarii traiesc la maximum beneficiile meseriei, fara consum psihic, deoarece n-au tangenta cu tensiunea creativa. Persoanele care capata treptat statut de personaj, vedeta, star sau megastar, oameni si ei, isi iubesc profesiunea cu o ura grea, vorba lui Cioran. Creatia, pentru ei, devine o povara, mai ales daca accepta si intra in roata sistemului: piesa-disc-hit-turneu. Dat fiind ca majoritatea „creatorilor“ de acest fel tinteste succesul imediat de public, nu valoarea artistica perena, presiunea vanzarilor apasa pe nervul inspiratiei, blocandu-l. Alcoolul, amfetaminele, fumatul, sexul par solutii pentru deblocare. Excesele urmeaza incercarii de proba, ce da rezultat intr-o prima faza, apoi dependenta se instaleaza ca o armata de ocupatie intr-un teritoriu lasat de izbeliste. Scenariul e valabil si-n rock, si-n cinematografie, si-n aria literaturii de consum, facute dupa reteta, in regim „creativ“.
Dion DiMucci s-a nascut in 1939, in Bronx, acel cartier newyorkez pe care o lunga serie de produse distractive l-a facut celebru. Talent iesit din comun n-a fost, ca sa ocupe prim-planul, dar a avut, si are, o vana artistica suficient de puternica incat sa-i asigure, iata, un loc onorabil in pleiada rockerilor multivalenti. Afirmat in anii 1950, mai intai ca solist vocal si chitarist al trupei Belmonts, Dion s-a pliat perfect genului numit doo-wop, muzicalitatea innascuta, prezenta agreabila si vivacitatea naturala propulsandu-l in postura de idol al tinerilor, unul dintre cei multi care se intreceau pentru coroana suprema (castigata in cele din urma de Elvis Presley). Beneficiar al sustinerii galagioase patetice din partea publicului american de origine italiana (caruia ii oferea cantece precum „Donna The Prima Donna“), Dion n-a rezistat cererii si a clacat, ca multi simbriasi ai succesului. Fetele, drogurile, petrecerile l-au rostogolit de pe esplanada succesului in pubela defunctelor fasoane, unde s-ar fi pierdut definitiv, daca i-ar fi lipsit forta de regenerare si substanta nutritiva. Dupa deceniul de zvapaiala rockabilly, au urmat anii de wrestling cu dependenta nociva. A castigat, a revenit pe scene, a editat alte discuri, abordand genul folk-blues, la moda in primii ani 1970, dar succesul era departe, in urma. Iar Dion chiar nu mai cauta succesul, stiind cu ce vine la pachet.
Anii 1980-2000 au fost si pentru Dion, ca pentru multi dintre cantaretii „istorici“ ai deceniilor precedente, confuzi. Pe de-o parte, noile generatii aveau alte repere, nu doar idoli repede trecatori. Pe de alta parte, oamenii care cunosteau adevarata ierarhie a valorilor, precum Lou Reed, Phil Spector sau Dave Edmunds, il apreciau pe Dion suficient ca sa-l sprijine la inregistrari, desi acestea nu aduceau bani. Abia dupa anul 2000, scapat de orice grija, Dion a putut sa se dedice muzicii cantate pentru placerea proprie. Si cum afinitatile sale cu bluesul nu erau de conjunctura, mai toate discurile scoase in mileniul nou ies parca dintr-o inima plina ce reclama dreptul sa vorbeasca liber. Iar libertatea se simte… din plin!
Bronx in Blue (2005), Son of Skip James (2007), Tank Full of Blues (2012) si recentul New York Is My Home (2016, Instant Records) reconfigureaza nu cariera, ci personalitatea unui artist care, prin compozitiile sale si ale altora, isi exprima bucuria de-a trai si pasiunea de-a canta. De la bluesul acustic, tip Delta, la cel electric, tip Chicago, Dion ne arata fata proaspata si vesnic tanara a unei muzici fara varsta si fara frontiere. Multumirile noastre nu vor fi niciodata de prisos!