Annie si Pascal Bentoiu pastreaza pentru mine ceva din perechea primordiala, fiinte harazite una alteia si privilegiate sa se intalneasca pentru a-si implini menirile alaturi.
Desi asteptam aceasta clipa sumbra, golul instalat la plecarea unui spirit de o atare efervescenta si (folosind un termen german care cred ca i-ar fi placut Maestrului) Größe este imens si ireparabil. Mi-e greu sa scriu si ma simt prea marunta pentru a-l cuprinde. Asa ca nu voi vorbi aici despre compozitorul Pascal Bentoiu si creatia sa covarsitoare, nici despre ganditorul, vizionarul, muzicologul-exeget, esteticianul, filosoful si miile de pagini publicate. Voi creiona doar ce a insemnat pentru mine intalnirea privilegiata cu unul dintre cei mai mari oameni pe care mi-a fost dat sa-i cunosc. Probabil cel mai mare.
Exista fiinte care – prin simpla lor aparitie, fara un cuvant – poseda harul de a umple o incapere sau o sala, indiferent de proportiile acesteia. Acesti oameni te marcheaza definitiv, „ca urma unui cutit in carne“ – pentru a-l parafraza pe Ivry Gitlis vorbind despre Enescu.
Prima noastra intalnire a stat – ca de altfel tot ceea ce a urmat – sub semnul muzicii si al simplitatii. Cu cativa ani in urma, pe cand realizasem primele mele inregistrari enesciene si incepusem sa ma dedic si cercetarii muzicologice, l-am contactat telefonic, cerandu-i o intrevedere. Simtindu-mi timiditatea in glas, a tinut sa o alunge glumind, cavalereste, cu un compliment neasteptat: „Sigur, domnisoara, abia astept sa o cunosc pe cea care, pe la 13-14 ani, il ridica pe amicul meu Radu Paladi de pe scaun cu Mephisto-Waltz!“. La Bucuresti, m-a primit cu o colegialitate care m-a uimit si dezarmat.
Prima notiune pe care o asociez cu Pascal Bentoiu este verticalitatea: morala si fizica. Morala, pentru ca emana o incompatibilitate organica fata de compromis si o toleranta zero pentru orice tindea catre pospaiala ori derizoriu. Modestia sa exemplara – as numi-o „enesciana“ – nu avea nimic in comun cu „umilinta“, pentru ca-si tragea seva din autenticitate si constiinta propriei valori, dublate de perfectionism si o rar intalnita onestitate fata de sine insusi.
Si verticalitate fizica, pentru ca s-a incapatanat sa ramana „in picioare“ chiar si atunci cand boala ii subrezise nemilos corpul si sa-mi serveasca el insusi cescuta de cafea. La plecare, nu se lasa pana nu-mi strecura in geanta cateva bomboane (pe care nu reuseam niciodata sa le mananc in prezenta sa), „ca sa le am mai tarziu“.
Umorul sau (adesea negru) era inegalabil si „lovea“ cand te asteptai mai putin, iar (auto)ironia biciuia fara drept de apel. In mijlocul celor mai profunde discutii sau auditii muzicale (cat de fericit era cand am ascultat impreuna Isis, poem simfonic definitivat de el dupa schitele lui Enescu!), putea fi nastrusnic si hatru deopotriva – doi termeni dragi lui (si foarte… intraductibili), cu care boteza unele pagini enesciene.
Spiritul sau enciclopedic, mereu proaspat, revela ferestre nebanuite ale Weltanschauung-ului, iar poliglotul din el se revarsa firesc, recitand din memorie, usor nostalgic, versuri in germana. Sa mai spun ca, pentru memoria sa inspaimantatoare, ajungea doar: „Stiti, Maestre, ultima nota a partidei vocale din Présent de couleur blanche este totusi…“ „La diez?“, adauga el precipitat, fara sa apuc a-mi termina fraza. Si asta la ultima noastra intalnire, in decembrie…
Stiu ca a avut parte, in ultimele luni, de cateva mari bucurii: volumul in limba germana Pascal Bentoiu (aparut la Oldenburg sub ingrijirea Violetei Dinescu si a lui Michael Heinemann), programarea Simfoniei a 5-a de Enescu (definitivata tot de el) la Berlin, in aprilie 2016, sau traducerea germana a lucrarii capitale Capodopere enesciene (la Frank & Timme, Berlin 2015). S-a bucurat ca un copil sa descopere si inedita Sonata Torso pentru pian de Enescu (imprimata de mine pe disc), pe care a descris-o complet si definitiv in doua vorbe, cum doar el o putea face: „Genial de destabilizanta“…
Odihniti-va in pace, Maestre! Iar de acolo, de sus, cand veti lamuri cu Enescu simfoniile neterminate si va veti intrece cu el in calambururi, aruncati o privire si catre noi, cei ramasi mult mai saraci fara Dumneavoastra.
Foto: prin bunavointa Ioanei Bentoiu
FOTO 1 si 2: Pascal Bentoiu
FOTO 3: Pascal, Annie si Ioana Bentoiu