— Constatand ca, nici dupa 26 de ani de la caderea comunismului, cea mai mare parte din dosarele mele de la Securitate n-au fost comunicate C.N.S.A.S., m-am hotarat sa-i adresez actualului director al SRI o scrisoare deschisa. O fac prima oara publica in conversatiile noastre.
Stimate domnule Director,
Subsemnatul Nicolae Manolescu, membru al Academiei Romane, fost profesor universitar si ambasador pe langa UNESCO, presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, va semnalez o situatie care, douazeci si sase de ani dupa Revolutie, mi se pare inadmisibila. Am solicitat si am primit din partea C.N.S.A.S., in conformitate cu legea, Dosarul de urmarire nr. 195342, cuprinzand, in trei volume, cca 500 de file, din perioada 1967-1975. Dosarul a fost deschis cu ocazia unei prime calatorii in R.F.G. si Franta, urmare a invitatiei Universitatii din Freiburg im Breisgau, careia i-am putut da curs gratie sprijinului Uniunii Scriitorilor, al carei membru eram din 1963, cand Consiliul Securitatii Statului a descoperit ca exist si ca reprezint un potential pericol pentru siguranta nationala.
Dosarul care mi-a parvenit reprezinta un memento pentru tot ce am trait, personal si profesional, vreme de opt ani. Primii mei opt ani de viata publica. Daca as fi avut ideea de a-l solicita inainte de a-mi publica memoriile din Viata si carti, informatiile mi-ar fi fost extrem de folositoare. Din pacate, m-am gandit prea tarziu la oportunitatea cu pricina. Desi cartea a ajuns la a treia editie, nu exclud posibilitatea de a o completa cu date care imi iesisera complet din minte. Partea proasta este ca in fondul C.N.S.A.S. nu exista decat aceasta parte dintr-un Dosar de urmarire care este, cu siguranta, mult mai bogat si intins pe o perioada de timp mult mai mare.
Am avut numeroase alte ocazii de a profita de atentia Securitatii dupa 1975, asa cum, de altfel, am constatat din marturiile publice pe aceeasi tema ale unora dintre colegii mei, in dosarele carora referiri la persoana mea apareau frecvent. Am fost urmarit de Securitate in trei sau patru imprejurari de care nu puteam sa nu-mi dau seama. Prieten fiind cu Dorin Tudoran, in perioada disidentei lui din 1984, cand l-am vizitat aproape zilnic in luna si jumatate de greva a foamei si l-am insotit la aeroport la plecarea silita in SUA, am avut tot timpul „coada“. In Dosarul lui Tudoran, din care acesta a publicat intr-o carte fragmente importante, se vede bine ca Securitatea era cu ochii pe mine. Va inchipuiti ca ofiterul care nu-mi pierdea urma la statia de metrou, noaptea tarziu, cand plecam acasa de la Dorin Tudoran, nu facea raportul cuvenit? Si ca nu exista un dosar in care acesta sa fie fixat pentru presupusa eternitate a regimului comunist?
Dar intalnirile mele cu Mihai Botez, binecunoscutul disident, sa nu fi fost consemnate? Am fost urmarit pas cu pas. Mi-au fost ascultate telefoanele. Denunturile, pe atunci asa li se spunea, nu turnatorii, ca astazi, au curs garla. Ceva mai incoace, la inceputul iernii 1988-1989, vreme de trei saptamani, am avut parte de compania a sapte (platiti, cum se spune astazi, din bani publici!) ofiteri de Securitate, dupa cum rezulta din documente publicate in suplimentul „Strict secret“ al ziarului „Romania libera“, dupa afacerea Berevoiesti. Numerosi cunoscuti ai mei, intre care presedintele din anii 1980 al Uniunii Scriitorilor, pot depune marturie ca respectiva companie nu reprezinta o fabulatie. Ca sa nu mai vorbesc de studentii mei, care mi-i aratau cu degetul pe coridoarele facultatii pe unii dintre ofiteri, usor de recunoscut dupa o seama de detalii vestimentare. Am fost plecat de numeroase ori in strainatate, mereu numai prin USR, ceea ce constituia in epoca cel mai solid motiv de a ti se intocmi un dosar de urmarire. Nu asa a debutat si al meu? Cum sa cred ca dupa 1975 nu mai exista nici un dosar al subsemnatului in arhiva pe care o pastoriti?
Raspunsul C.N.S.A.S. a fost ca Dosarul nr. 195342 este tot ce i s-a predat de la SRI. Nu am nici un motiv sa ma indoiesc de adevarul raspunsului. Singura concluzie pe care pot s-o trag este ca SRI a pastrat si pastreaza secretul restului dosarelor mele. Nesolicitandu-le decat de curand, am pierdut ocazia de a-l intreba despre ele pe predecesorul dvs., pe care il cunosc foarte bine si de multa vreme. De pierdut, nu se puteau pierde. Securitatea era o institutie respectuoasa cu vietile supusilor ei. Am auzit si eu ca s-a incercat arderea unor dosare dupa 1989. Din unele informatii, am dedus ca operatiunea a esuat. Si, apoi, ce mare interes prezenta Dosarul meu incat sa fie ars? Dar microfilmele unde sunt? Deja in anii 1990, unul dintre directorii SRI recunostea public existenta lor. In Dosarul meu exista mentiunea ca a fost microfilmat, cel putin in parte.
Va intreb, domnule Director, de ce nu mi se ingaduie sa-mi desavarsesc opera memorialistica profitand de inestimabila contributie a Securitatii la inregistrarea meticuloasa a vietii mele. Stiu ca, din pacate, nu sunt singurul caruia i se ascunde o parte din Dosar. In general, anii 1980 par mai putin deschisi accesului. Am o oarecare idee de motivele blocajului. Banuiesc ca e vorba de a pazi memoria unor persoane inca in viata amestecate in vietile noastre. Mai degraba decat de ratiuni de stat.
Doresc mai mult decat o explicatie pentru aceasta secretomanie care incalca legea si ma priveaza de dreptul meu de a-i cunoaste pe ingerii mei pazitori de rele, de-a lungul anilor de dupa 1975, data la care Dosarul meu se opreste fara alta explicatie decat aceea ca raman si pe mai departe sub supravegherea „organelor“: doresc sa fie incredintate C.N.S.A.S. toate dosarele de urmarire care ma privesc.
Am 76 de ani, domnule Director, si tot mai putina rabdare. Nu vreau sa mor fara a-mi cunoaste ingerii pazitori. Iar daca totusi se va intampla sa mor inainte, va asigur ca, de pe lumea cealalta, nu voi da raspunderea pe seama Satanei. A bon entendeur salut!
Va doresc tot binele. Nicolae Manolescu