Cum ati gandit proiectul legat de Soseaua Virtutii? Am inteles ca ati luat in calcul doua parti…
La inceput, ma gandisem sa scriu Cartea copiilor, care e al doilea volum din seria asta. Si am mers cu Cartea copiilor cat am mers, dupa care a aparut tot mai insistent un personaj, Cainele, care m-a obligat sa intorc lucrurile pe dos, sa las Cartea copiilor o vreme si sa incep cu Cartea Cainelui.
Ma documentam stand de vorba cu baietii mei si cu prietenii lor despre felul in care vad ei lumea asta, in care au crescut si care pentru ei e cu totul altfel decat cea pe care o stim noi, desi ne uitam la aceleasi lucruri – in principiu, eu si ai mei impartasim aceleasi valori, asadar nu e vorba de nu stiu ce conflict de generatii –, dar ei, repet, vad lucrurile care ni se intampla cu totul altfel decat noi si trecutul lor nu are umbre apasatoare, spre deosebire de trecutul multora dintre noi.
Eventual, ei au intamplari neplacute, dar nu destine din astea, care sa-i faca sa-si doreasca alta viata, alta traiectorie in lume. Ei, si in momentul in care am ajuns la Cainele meu, marea mea problema a fost sa scriu o carte in care cititorii sa recunoasca lumea in care am trait si traim, dar totodata sa fie si suficient de insolita, gratie perspectivei personajului principal, incat lucrurile astea sa capete si un aer de noutate. Din cauza asta, am facut personajul Cainele un pic aparte, specialist in gastronomie, fiindca in materie de gazetarie nu stiu cat de aparte ar fi fost, daca era doar un gazetar cu mai mult sau mai putin succes. Specia e suficient de mult reprezentata – ma rog, mai mult era, ca acum e pe cale de disparitie –, dar ziaristul din anii 1990-2000 era o prezenta aproape banala pentru omul obisnuit, pentru cititor. In asa fel incat am simtit nevoia sa fac din Caine si un purtator de mesaj al obsesiilor noastre alimentare de dinainte de ’89 si al obsesiilor multor familii in legatura cu faptul ca lucruri obisnuite, cum ar trebui sa fie mancarea, se transformasera in chestii minunate, despre care se vorbea prin case ca-n O mie si una de nopti. Asa ajunsese subiectul mancarii. Pentru multi din Romania, o masa imbelsugata avea loc cam de doua ori pe an. In rest, lumea facea provizii in asteptarea momentului aceluia, cine putea sa le faca si pe proviziile acelea, si traia cu speranta ca…
Pentru cine ati inceput Soseaua Virtutii? Pentru cei care au trait in acele vremuri ori pentru tinerii de azi?
Si, si. Din cauza ca am bagat de seama in anii care au trecut din ’89 incoace ca lumea incepe sa uite ce s-a intamplat, incepe sa fie, cum sa zic, cumsecade cu ceea ce s-a intamplat, ceea ce ma enerveaza cum greu le vine unora sa creada. „Dom’le, e trecutul tau!“ Da, e trecutul meu, dar stiu foarte bine ca trecutul asta a fost plin de necazuri, de umilinte, si ca, de la un punct incolo, regimul Ceausescu atenta la viata noastra. Lumea uita lucrurile astea si spune ca eram egali cu totii, dar eram egali intr-o suferinta nenorocita si fara speranta.
De ce credeti ca este important sa tinem minte?
Nu neaparat ca sa nu uitam, ci si pentru ca, amintindu-ne ceea ce era, nu ne vom apuca sa ne facem vise din astea croite din „cutite si pahara“ si nici nu ne vom apuca sa cerem imposibilul in materie de politica. Insa, totodata, uitand ceea ce ni s-a intamplat, ii lasam pe astia in pace, fiindca si pe vremuri erau destui care spuneau „Nu ma intereseaza ce se intampla, eu imi vad de viata mea“. Numai ca, pe masura ce trecea timpul, starea in care ne aflam se degrada, incat incapatanarea celor care spun si acum ca nu ii intereseaza ce se intampla mi se pare o forma de vinovatie. Apatia sociala, apatia politica incurajeaza leprele, ticalosii si hotii. Astia sunt primii care profita de asa ceva.
Din ce-mi spuneti, inteleg ca dati importanta implicarii sociale a scriitorului.
Un scriitor neimplicat poate, eventual, sa spuna povesti, dar nu-si face treaba. Ganditi-va ca, in perioada comunista, au existat si romane suficient de curajoase incat sa-i ajute pe oameni sa tina capul sus. Sa renunti acum sa-i ajuti pe oameni sa tina capul sus, sa se uite cu egala atentie si catre viitor, dar si catre trecut, ca sa nu li-l falsifice nimeni, mi se pare un lucru anormal. Asta este unul dintre rolurile scriitorului. Daca te faci ca ploua, si cititorul te trateaza la fel. Se face si el ca ploua in ceea ce te priveste.
Va adresati cumva si strainilor? V-ati gandit sa scrieti despre Soseaua Virtutii si pentru cei care nu cunosc Romania?
Cred ca daca cititorul din tara e interesat de ceea ce scrii, e greu de crezut ca cititorul din strainatate, mai ales cel care a trecut prin minuni asemanatoare celor prin care am trecut noi, n-ar fi interesat si el despre ce s-a intamplat p-acilea, prin Romania. Uitati-va ca atunci cand apar carti scrise prin tarile vecine, despre lumea recenta sau mai putin indepartata de perioada comunista, romanii le citesc. Ca sunt din ce in ce mai putini romani care citesc, asta este alta mancare de peste. Dar cei care citesc sunt atenti la cartile de soiul asta. Si mai e ceva. Oamenii sunt interesati de cronicile trecutului apropiat, tocmai din cauza faptului ca in trecutul asta, anii ’90, primii ani din 2000, dar si mai incoace, s-au intamplat atatea lucruri de necrezut, incat uneori memoria refuza sa le retina. Un lucru trebuie spus: in Romania s-au schimbat multe. Mecanismele acestei schimbari, insa, controlate in special de politicieni, dar si de scriitori care au batut in tingirea securitatii sau a vechiului regim, sunt ocultate. Ni se spun tot felul de povesti cu securisti buni, care au facut si au dres pentru tara, mai vin tot soiul de politicieni, care se aflau pe vremea lui Ceausescu in linia a doua, iar acum vorbesc despre lumea asta care s-a schimbat… Pe de alta parte, prin anii ’90, nu mai aveai loc de milionari, pe care daca-i intrebai cum s-au pricopsit, iti spuneau: „Din afaceri“. Toti aveau contracte cu statul, ca mai faceam si eu interviuri pe vremea aceea…
Dar cu statul nu ati facut.
Ei, cu statul era mai greu sa faci interviuri, dar daca mai tineti minte, premierul anilor ’90, primul prim-ministru, domnul Petre Roman, le spunea alor sai: „Imbogatiti-va!“. Dar sa isi puna si problema, „Bai, dar hai sa vedem si cum va imbogatiti!“, asta nu s-a intamplat. Nu s-a intamplat la politicieni pana hat incoace.
Cainele din ce clasa face parte?
El e unul dintre cei care au facut bani fara sa fie ticalos. Dar in momentul in care ai de-a face cu ticalosi, te ticalosesti si tu.
S-a molipsit.
Da. Nu poti sa zici de cineva din romanul asta – poate cu doua exceptii – ca e ticalosul ticalosilor, din cauza faptului ca ticalosi in stare pura nu exista decat, dupa parerea mea, in cazuri din astea patologice sau in cazuri care tin de patologia istoriei. Un nume care-mi vine acum in minte e acel Visinescu. El s-a facut pensionar, in timp ce buna parte dintre securistii perioadei ceausiste au intrat in afaceri, si-au spalat trecutul si au gasit si insi dispusi sa le spele trecutul – inclusiv romancieri care vorbesc despre securitatea buna, in care eu nu cred.
Am gasit in Cartea cainelui o afirmatie: „Asta e tara. Daca nu te bagi in combinatie cu un securist, te combini cu altul. Sau ramai pe margine“. Este valabila si astazi, in realitatea de dincolo de fictiune?
Acum merita sa vorbim despre continuatorii securistilor, despre cei scoliti de batranii securisti. Unii dintre ei ajunsi prin servicii si care fac si afaceri, sub nume fals, prin familie, cu prieteni, si se mira daca le reprosezi ceva. „Dom’le, dar ce-am facut?“ Eu cred mai mult in forta societatii civile decat in capacitatea politicienilor de a fi purtatorii nostri de interese si de mesaje, cred ca membrii societatii civile au datoria – iertati-ma ca folosesc cuvinte mari – sa tina minte ce ni s-a intamplat, sa fie atenti la mecanismele prin care unii au ajuns ce au ajuns si sa nu ierte lucrurile astea. Daca societatea civila iarta si uita, oamenii legii, unii dintre ei, atata asteapta. Sunt prea multe dosare la dospit. Unul dintre motivele pentru care am scris Cartea Cainelui este uitarea fata de aceste dosare aflate la dospit, precum si uitarea fata de falsele dosare, cele facute doar ca sa distraga atentia de la alte probleme.
Perioada despre care vorbiti in Cartea Cainelui se potriveste cu fundalul intunecat al picturii reproduse pe coperta.
Din nenorocire, da. Din negrul acela, uite ca iese totusi un personaj, deci nu e chiar o atmosfera sumbra.
Ati reusit sa-mi faceti simpatic un soi de ticalos…
Dar sa nu uitam un lucru. Cainele nu prea fura. El are tovarasi de drum hoti. Unii dintre ei chiar criminali. Si daca ati bagat de seama, el are tentative de a se indeparta de ei. In momentul in care se petrec tentative din astea, astia au grija sa-i aduca aminte: „Bai, nu te juca cu noi!“.
Este prins.
Tara asta e prinsa, nu numai el. Cine isi imagineaza ca zburdalnicim intr-o libertate economica teribila, ori nu e atent la ce se intampla in jurul nostru, ori face pe prostul.
Este Cainele un simbol pentru romani?
Pentru multi dintre ei, da. El are bafta ca a reusit, cat a reusit. Altii nu numai ca nu au reusit, dar au ajuns si in situatia de a nu mai avea dupa ce sa bea apa. Romanul acesta insa are sens rotunjit pentru mine numai impreuna cu celalalt, Cartea copiilor, in care vezi ce cred adolescentii despre lumea in care traiesc, cum ii formeaza, cum ii deformeaza, cum isi aleg carierele, cum unii dintre ei vor sa intre in politica, fiindca nu se pricep la altceva, cum astia, care vor sa intre in afaceri, trebuie sa aiba de-a face cu insi de tot soiul…
A fost foarte bine primit primul volum. „Unul dintre romanele memorabile ale tranzitiei romanesti“, a spus Radu Paraschivescu. Totusi, pe bloguri, n-am gasit la fel de multe cronici, cum am gasit in revistele culturale. Sunteti multumit de receptarea cartii?
Si daca ma asteptam la mai mult, ce? Nu conteaza asta… Sunt uneori carti pentru care publicul larg se dezmorteste mai greu. E posibil ca Soseaua Virtutii, primul volum, sa fie mai dificil de citit. Medgidia are o suta si ceva de capitole, iar Cartea Cainelui, trei sute si ceva de pagini si un singur capitol. E un pic mai greu de digerat chestia asta. Cred ca mai e o problema: lumea nu prea mai are treaba cu revistele culturale. Tirajul revistelor de cultura e destul de mic si atunci… Si atunci…
Va ganditi la numarul de pagini atunci cand incepeti un roman?
Nu, niciodata. Eu sunt pentru romanul care are numarul de pagini care-i trebuie lui. Daca as fi scos Soseaua Virtutii intr-un singur volum, ar fi avut cel putin 600 de pagini. Tranzitia, asa cum am vazut-o eu, daca e privita doar prin ochii celor mai in varsta, e incompleta. Slava Domnului, mai sunt si astia mici, care vad lucrurile altfel si pentru care libertatea e ceva normal. Lor, daca vrei sa le iei ceva din libertate, sunt mult mai energici decat cei mai in varsta, dintre care unii se resemneaza cu usurinta, ca au mai trecut ei prin lucruri din astea.
Dumneavoastra cum de v-ati pastrat spiritul viu?
Cred ca de la natura. Poate ca mefienta mea fata de astia care incearca sa ne jughineasca politic se trage de la bunicii mei, care au fost negustori si nu aveau ochi sa-i vada pe astia care ajunsesera la putere. La noi in casa, americanii fusesera asteptati pana prin anii ’70, asa ca lucrurile astea nu aveau cum sa nu ma marcheze si pe mine.
Ati schimbat foarte mult stilul, tonul, de la Medgidia, orasul de apoi (Cartea Romaneasca, 2009; Polirom, 2012) la Soseaua Virtutii. Aveti de gand sa mai publicati povestiri in genul celor din Medgidia?
O sa vedeti ca volumul acesta al doilea din Soseaua Virtutii, Cartea copiilor, e mai aproape de Medgidia ca tehnica decat Cartea Cainelui, si asta tocmai din cauza faptului ca experientele copiilor sunt mai pe intamplare, sunt episodice. Insa o carte care se va inrudi cu Medgidia, nu i-am dat inca un nume, va fi una despre ardelenii veniti la Bucuresti si despre Bucurestiul anilor 1900-1920…
Se va baza tot pe amintiri de familie?
Da, dar din familia sotiei mele. Ei sunt ardeleni si am facut niste expeditii prin Ardeal, dar si prin ce a mai ramas Bucurestiul in care a trait bunica ei. Mai stateam de vorba despre una, despre alta, ma rog, o treaba cu care m-am familiarizat scriind Medgidia si sper ca si cartea asta sa curga la fel de repede. In timp ce la Soseaua Virtutii am stat vreo trei ani si ceva, pentru ca acolo urmaream linii lungi de evolutie.
Scrieti usor?
Si mai usor, si mai greu, depinde cum da bunul Dumnezeu drumul la robinet. Sa scriu la rece nu sunt in stare. Sa scriu tehnic pot, intr-adevar, dar nu-mi face nici o placere si cred ca neplacerea scrierii strict tehnice s-ar transmite si cititorului. N-o spun din superstitie, dar din moment ce am ajuns la concluzia sa scriu numai cartile pe care mi-ar placea sa le citesc, atunci trebuie sa-mi faca placere sa le si scriu.
Spuneati candva ca obsesia pentru scris a trecut pana si in vis.
Cand devii meserias, visele astea te urmaresc mai rar. In schimb, te urmaresc personajele, asa ca ce pierzi intr-o parte, castigi in alta. Cand ajungi sa-ti visezi personajele si, in primul rand, personaje care nu au echivalent in viata de toate zilele, este tot un dar venit de la bunul Dumnezeu.
Sunteti credincios?
Am relatii fluctuante cu Dumnezeu, sa stiti. Cand mai credincios, cand mai putin, in orice caz, nu sunt ateu.
Si de unde vine inspiratia? Spuneati mai devreme despre robinetul lui Dumnezeu…
Daca as sti, va dati seama ca as fi inspirat tot timpul. Cam imi dau eu seama ce si cum, dar nu exista un buton pe care sa il pot apasa si sa incep sa produc proza.
FOTO: 1: Mircea Struteanu
Galerie foto
