Subiectul ultimei carti aparute anul trecut la Editura Polirom este aparent simplu, chiar banal. Dupa aparitia cartii sale Franta pe care uitam s-o iubim, Makine a fost contactat de un fost combatant francez, supravietuitor al celui de-al Doilea Razboi Mondial, care resimte datoria de a-si povesti experientele dramatice, imbinata cu datoria fata de camarazii morti de a-i smulge din ghearele uitarii. Astfel, este reconstituita imaginea unui altfel de razboi mondial, cel trait la firul ierbii, unul mai degraba uitat si care mai explodeaza, in prezentul nostru comod, doar cand este transformat intr-un film american (care-l poate distorsiona in voie). Patria locotenentului Schreiber este o continuare inspirata a volumului Franta pe care uitam s-o iubim. Geniul scriitoricesc al lui Andreï Makine consta si in faptul ca nu are nevoie de o mie de pagini pentru a oferi suficiente reflectii de valoare, referindu-se atat la aspecte problematice ale trecutului, cat si la provocarile identitare ale prezentului.
Locotenentul Schreiber este, de fapt, Jean-Claude Servan-Schreiber, reprezentant al unei importante familii franceze, de origine evreiasca. Bunicul sau fusese consilierul lui Bismarck in Prusia, dar s-a stabilit la Paris, in 1877, in urma unei dispute cu cancelarul german. Jean-Claude este nepotul fondatorului revistei „L’Echo“ si, dupa razboi, cofondatorul revistei „L’Express“, alaturi de varul sau Jean-Jacques. Un reprezentant al elitei economice si politice franceze, care nu s-a derobat de la datoria cetateneasca de a-si servi tara si in randurile Armatei Franceze. Inrolat la numai 22 de ani, a supravietuit razboiului pana in 1945. Schreiber a facut parte din trupele blindate franceze. Cam greu de crezut acum, dar tancurile franceze nu erau cu mult inferioare nici cantitativ si nici calitativ celor germane, iar bravura tanchistilor francezi, identica cu cea a celor germani. In mai-iunie 1940, Schreiber a fost comandantul plutonului de cercetasi al regimentului de tancuri, luand parte la batalia de la Dunkerque, incercand sa incetineasca avansarea germana, pentru a se putea evacua un numar cat mai mare de trupe aliate. In aprilie 1941, a fost decorat pentru bravura, dar si dat afara din Armata Franceza, ramasa loiala lui Petain datorita originii sale evreiesti. A devenit activ in miscarea de rezistenta, in timp ce isi facea studiile doctorale la Grenoble. Avand Gestapo-ul pe urme, a traversat frontiera franco-spaniola in noaptea de 25 noiembrie 1942, fiind arestat de autoritatile franchiste si dus in lagarul Miranda de Ebro. Prefacandu-se american, folosindu-si cunostintele de limba engleza acumulate in timpul celor trei ani petrecuti la Oxford, a reusit sa pacaleasca autoritatile spaniole, iar consulul american a facilitat transferul sau catre Gibraltar. Englezii l-au expediat in Algeria, unde a fost incadrat in Regimentul 4 blindate, Divizia 1 Tancuri, condusa de generalul Le Clerc. A debarcat in Provence, la 15 august 1944, a participat la eliberarea Frantei, a traversat Rinul, luptand in zona celebrei statiuni termale Baden-Baden, iar in final, in mai 1945, a ajuns in Alpii bavarezi. Revenit la Paris, a observat schimbarile: „Odata terminat razboiul, regasirea Parisului a fost marcata de un sentiment intens de singuratate: un tineret nou caruia nu-i mai apartinea, o limba noua pe care n-o cunostea, un alt fel de a percepe viata, caruia nu-i pasa de existenta, de angajamentele, de ranile lui, de moartea, adesea eroica, a camarazilor sai.“. Totusi, dupa razboi, a avut o cariera plina de succes.
La insistentele lui Makine, cu care Schreiber stabileste o prietenie intima (relevant, ambii avand origini straine, dar uniti de dragostea fata de o Franta profunda), veteranul de razboi isi scrie memoriile. Tetes hautes: Souvenirs, care a aparut in librarii in mai 2010, pe cand autorul avea 92 de ani. „Cuvintele locotenentului Schreiber n-au provocat nimic. Ele se inecau in magma vascoasa care inabusea toate zgomotele, dezamorsa orice dezbatere, nu interzicea exprimarea ideilor, ci le facea de neauzit. Un spatiu intelectual perfect insonorizat.“ Societatea franceza din acel iunie avea altele pe cap: goluri, meciuri, transferuri, cancanuri, astfel incat cartea lui Schreiber a fost primita cu o indiferenta totala. „Constiinta esecului ii apare oricarui autor cu o intarziere, asemenea unui dezastru militar: unele unitati continua lupta, nucleele de rezistenta infrunta inca presiunea inamicului, cativa soldati imprastiati isi fac chiar iluzii ca inainteaza… Dar deja infrangerea e acolo, iar scriitorul, caci despre el e vorba, observa in sfarsit – telefoanele responsabilului de relatii cu presa au amutit, cartea lui a disparut din prezentari, el se simte usor ridicol in dorinta sa de a-si apara mai departe ideile.“
Volumul lui Makine se constituie si intr-o critica la adresa actualei mode intelectuale din Franta si Occident: multiculturalismul politic corect. Pentru ca acest locotenent Schreiber este un exemplu excelent de integrare de succes. Dar cum se poate realiza o integrare reusita? In primul rand, „trebuie pur si simplu sa iubesti tara care ti-a oferit ospitalitate si, de aceea, nu este inutil sa te debarasezi de cateva ramasite – confesiuni, obisnuinte sau altele – care contravin generoasei ospitalitati. (…) La polul opus al acestei frumoase aventuri umane, nu vei gasi decat faramitarea unei tari in minoritati agresive care se urasc, in ghetouri meschine, in comunitati din ce in ce mai refractare destinului comun al unei natiuni“. Makine condamna si imbecilizarea societatii franceze, incapabila de empatie si indiferenta la suferintele unuia dintre combatantii sai uitati. Cam cum ar trebui sa ne simtim noi, romanii? Rau, foarte rau, mult mai rau (pentru ca locul corectitudinii politice este luat, in Romania, de reziduurile comuniste neeliminate din organism nici dupa un sfert de secol). „Milioane de coperti lustruite, clone fara numar de femei si barbati etaland mereu aceeasi obscenitate a modei, a vacantelor, a sporturilor, a showbizului – o cloaca dezgustatoare care le impune miliardelor de oameni decerebrati ce trebuie sa gandeasca, sa iubeasca, sa jinduiasca, ce trebuie sa pretuiasca sau sa condamne, ce trebuie sa stie despre actualitate, despre istorie. Singurul scop al acestui proces de cretinizare este, se stie, profitul deghizat in cuvinte precum tiraj, cote de audienta.“ Makine reuseste si de aceasta data sa ofere o meditatie profunda, dar nu patetica, asupra monstruozitatii razboiului, a imensei sale capacitati de a distruge umanitatea, dar si asupra amneziei noastre suicidare: parem a fi mereu gata sa o luam de la capat. „Adevaratul sens al razboiului este moartea, ea este materialul lui, forma si continutul, unica lui specialitate, produsul final, marca de fabricatie.“ Care este valoarea societatilor care isi uita eroii, nu neaparat cei din Evul Mediu, de acum patru secole, ci eroii in carne si oase, supravietuitori, care au facut posibila existenta libera si prospera tarilor din Europa? Cat le datoram? Am fi gata sa ne sacrificam si noi pentru a ne pastra libertatea? Tot atatea intrebari grele, care ar putea oferi insomnii teribile, pe care nu ar strica sa ni le punem si noi, macar din cand in cand.
Andreï Makine, Patria locotenentului Schreiber, traducere din limba franceza de Constanta Ciocarlie, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2015