O citesc, pentru prima data, pe Shahrnush Parsipur, si ma gandesc la Esenin, anume la aceste versuri ale marelui rus: „Eu n-am vazut, persano, Bosforul niciodata/ Sa nu ma intrebi de dansul ca nu stiu sa raspund“.
O citesc pe aceasta persana care isi traieste Exilul in Statele Unite ale Americii, si nu doar, si ma gandesc la ce literatura minunata da Iranul in afara granitelor sale.
Shahrnush Parsipur are saptezeci si doi de ani, dintre care aproape cinci i-a petrecut in puscarie in Republica Islamica Iran. S-a nascut la Teheran si nu e foarte sigur unde isi va incheia viata, caci a trait pe mai multe continente, in mai multe culturi si – cel mai important – nimic nu e previzibil la domnia sa. A fost maritata cu un cineast, a divortat, are un fiu, viata ei nu curge dupa un tipar clasic, dimpotriva: e o figura oricum ai privi-o.
A studiat si sociologia la Teheran, dar si cultura si civilizatia chineza la Sorbona, in Paris, Franta. N-a avut o viata usoara in Iran, o tara tot mai inchisa in ea insasi dupa Revolutia Islamica din 1979.
La inceputul anilor 1990, cartile i-au fost interzise. A fost timpul cand a plecat in America. S-a stabilit acolo, dar de zece ani e de gasit mai mult prin Amsterdam, Olanda. E realizatoare a unor programe la un radio care se numeste Zamaneh, dar eu nu stiu ce inseamna acest cuvant.
Am citit-o pe aceasta persana cu regretul ca o descopar atat de tarziu. Shahrnush Parsipur apartine unei generatii alese, chiar daca diferite nume se dau acestei generatii si prea putini inteleg ca aceea a fost o generatie cu adevarat globala, produs al unei teribile sensibilitati comune, cu apetit pentru revolta in contra nedreptatilor si politicilor absurde, de care nu a fost – deloc – ocolita.
Aceasta persana scrie fantastic, in Femei fara barbati o femeie nu moare o singura data, nu, o femeie moare de mai multe ori, dar e capabila sa reinvie si sa obtina, inviind, o voce puternica impotriva celor care nu ii dau dreptul elementar de a alege.
Shahrnush Parsipur scrie cu o ireala intelegere a nevoii concomitente de a lupta si a trai intr-o poezie. Este o intelegere profund feminina a vietii, pe de-o parte cumplita vointa, pe de alta parte fragilitate, impreuna intr-un tot delicat, dar invincibil. Femei fara barbati este, de aceea, mai ales despre curaj.
Exista in aceasta carte o pagina pe care o las aici pentru exemplificare si in loc de alte cuvinte. E de-ajuns:
„Zarrinkolah s-a casatorit cu bunul gradinar. A ramas gravida. A nascut un nufar. Si-a iubit mult copilul, care a crescut intr-o mica groapa pe malul raului.
Intr-o zi de vara, sotul i-a spus:
— Zarrinkolah, trebuie sa mergem intr-o calatorie.
Zarrinkolah a facut curat in casa si a strans hainele intr-o boccea.
— N-aveam nevoie de ele, Zarrinkolah. Lasa-le aici.
Femeia s-a supus. A lasat bocceaua si si-a luat sotul de mana. Au mers pe malul raului si s-au asezat pe nufar. Floarea si-a infasurat petalele in jurul lor. S-au preschimbat in fum si s-au inaltat spre cer“.