Totul ar fi in regula daca decalajul civilizational dintre noi si ei – altfel, vechi de secole – ar fi evaluat just, in acord cu epoca in care traim. Adica daca promotorii acestui discurs mobilizator si-ar da seama ca de la caderea Cortinei de Fier a trecut mai bine de un sfert de secol si ca, intre timp, Occidentul a mai avansat si el. Din pacate, pare-se ca mintile inaltilor functionari de la noi, de prin orasele mai mici sau mai mari, nu au reusit sa asimileze ideea de curgere a timpului. Multi dintre ei sunt oameni crescuti si educati in perioada comunista si aspiratiile lor spre civilizatie si occidentalizare s-au modelat mai degraba dupa filmele americane ale anilor 1970-1980. Si acolo au si ramas. Asa ca si atunci cand se straduiesc, bietii de ei, sa faca din Romania un model de cultura si civilizatie europeana, o fac prost, inadecvat, pagubos. Europa dupa care vor sa modeleze ei Romania este Europa (daca nu chiar America) anilor 1960-1970, asa cum au invatat ei acum mai bine de un sfert de secol ca ar fi acea lume.
Mai clar spus, actiunile lor amintesc de stilul vestimentar al taranilor proaspat ajunsi la oras, al tinerilor urbanizati de-a valma in regimul comunist. Ii recunosteai pe strada dupa evidenta lor inadecvare la epoca: in anii 1970 se imbracau in costume tepene si greoaie, de activisti din anii 1950, in anii 1980 purtau pantaloni evazati si camasi colorate, dupa revolutie umblau cu pantofi cu bot ascutit si freze date cu gel, in stilul cocalarilor italieni.
Iar acum, ajunsi primari sau sefi de consilii locale, fac parcari peste parcari. Dincolo de inevitabilele smenuri pe care le presupun in Romania aceste afaceri, obsesia parcarilor – si mai ales a parcarilor plasate cat mai in centrul orasului – vine din nevoia de „civilizare“, inteleasa la nivelul veacului trecut: civilizatia inseamna cat mai multe masini, cat mai mult asfalt, cat mai multe parcari, iar orasul e locul cu asfalt si parcari la discretie.
Acum cativa ani, in Iasi, s-a vehiculat proiectul unei parcari subterane in fata Teatrului National, parcare care urma sa distruga frumosul parc din fata teatrului. Unul dintre urbanizatii deveniti inalti functionari a explicat destul de simplu scopul acelei parcari: daca vrea sa vina si el, ca tot omul, sa se culturalizeze la teatru, apoi sa poata cobori din masina direct in fata cladirii. La un teatru unde sa poti viziona spectacolele direct din masina, ca la cinematografele americane in aer liber, nu s-a gandit inca nimeni, dar nu-i timpul pierdut.
Intre timp, in urma protestelor, s-ar zice ca proiectul acelei parcari a picat. In schimb, a rasarit un altul: tot o parcare subterana, tot in centrul Iasului, tot in locul unui parc, de data asta din zona Pietei Unirii: Parcul Gulliver. Zic „in locul lui“ fiindca evident ca parcul va fi distrus – sau reamenajat, cum se spune in limba de lemn de astazi. Asta in conditiile in care Iasul nu e un oras foarte inverzit: in afara de Copou, care a scapat deocamdata de avantul imobiliar, putine sunt zonele verzi care sa echilibreze multimea de blocuri comuniste aglomerate si poluarea produsa de sutele de mii de masini. (Iar prin zone verzi nu inteleg tapsane sterpe, prafuite vara si noroioase toamna-iarna-primavara.)
In Europa Occidentala s-a renuntat demult la acest model pagubos. Urbanistii de acolo incearca sa limiteze cat mai mult circulatia masinilor in oras si sa incurajeze transportul in comun. Parcarile in centrul orasului, atatea cate sunt, costa prohibitiv si au locuri limitate. E drept, nu asta e Occidentul in care voiam sa intram prin 1980, cand il vedeam la televizor sau la video. Si cand am venit eu de la sat la oras, lumea radea de mine ca purtam pantaloni evazati. Dar macar eu nu sunt primar de oras mare. Si nu vreau parcari in locul parcurilor.