E greu sa ma abtin de la impartasirea experientei. Auditia, interpretarea si compunerea muzicii fac fiinta umana sa reactioneze asa cum nici o alta arta nu izbuteste. Cuvintele, chiar cele mai expresive, trunchiaza si, intr-un fel, deturneaza sentimentul implinirii generat de ea. Spun lucruri comune, dar cati dintre noi pot explica rational de ce ne cuprinde vertijul calatoriilor celeste ori infernale cand intram in rezonanta cu vreo piesa muzicala? De ce ni se pare ca plutim in alt univers cand, asezati comod in balansoar, cu picioarele pe dunga prispei, ascultam un disc melancolic? De ce ni se pare ca survolam peisaje montane cand, inghesuiti in metrou, auzim din castile bine infipte in urechi o simfonie de Haydn ori un blues cu Robert Johnson? De ce ne-apuca o stare de nestare cand trupa care canta chinuit in seara asta la clubul unde ne relaxam dupa o saptamana infernala atinge brusc butonul misterios ce declanseaza simbioza magica intre scena si sala, iar mesele incep sa tresalte in ritmul tobei, deodata cu talpile noastre amortite? De ce, consumator inrait de rock, aflat „pe-a vietii mijlocie treapta“, te apuca plansul ascultand o veche inregistrare cu Romica Puceanu, tinta glumelor de-acum jumatate de veac? Si nu ma refer numai la rockerii vorbitori de limba romana; am vazut destui anglo-americani secerati de alean, cand ascultau vinilul cu aproape uitata gurista…
Daca un necunoscator al ethosului romanesc poate sa admire o interpreta bastinasa, e usor de ghicit ca nici un rocker nu va ramane indiferent la muzica distilata in Kentucky. Patru baieti din oraselul Edmonton (1.500 de locuitori) s-au apucat sa cante asa cum o fac multi americani care stiu ca rock-and-roll-ul este un mod de a trai, a munci si-a te distra simultan. Dorinta de vedetism, care ii impinge pe atatia sa dea in gropi, scremandu-se pe la diverse emisiuni TV sau prin cine stie ce cluburi dubioase, nu e suficienta ca sa si spui ceva. Black Stone Cherry transmite forta si bucurie, animata de-un cuplu creativ a carui dinamica, sa zic asa, defineste linia melodica. Cei doi sunt Chris Robertson, chitara solo & voce, si John Fred Young, tobe, colegi din scoala primara. Naraviti de mici sa cante rock, au gasit in localitate alti doi tipi de teapa lor: Ben Wells, chitara, si Jon Lawhon, bass. Componenta a ramas neschimbata din 2001, semn ca pe cei patru ii leaga o prietenie mai puternica decat meschinariile inevitabile in circul showbiz.
Prima observatie care se impune dupa ce asculti cateva piese, indiferent de pe care album, este ca trupa are pofta sa cante si o face fara compromisuri. E ceva nebulos, dificil de conturat si, probabil, nici n-ar trebui sa insist asupra-i. Dar e tot mai rar de gasit in peisajul rock actual, si de asta tin sa subliniez. A doua observatie: trupa ia atitudine fata de ceea se petrece rau in lume. Respect! Stilul abordat nu-i pur, uniform si neinteresant. Muzica Black Stone Cherry balanseaza intre hard-heavy-grunge-southern, pe filiatie Led Zeppelin, Lynyrd Skynyrd, Black Crowes, Soundgarden. Turneele in SUA intra in meniul oricarui grup de acolo. Turneele si succesul in Europa ofera prilejuri de rasfat, cum ar fi preluarea unor piese lansate dincoace de Atlantic.
Albumul Kentucky (2016, Mascot) a fost inregistrat „acasa“, in Glasgow, la 25 km de Edmonton. 13 piese energizante, nostalgic-acide si rustice, rafinate in felul propriu marilor trupe, anunta un album cu sanse sa devina clasic.