Un an mai tarziu, piesa aparea intr-un volum pe care-l si numea, impreuna cu Lift in miscare si Elefanti roz si elefanti galbeni, acesta din urma editat si in Antologia dramatIS pe care am coordonat-o cu ceva ani in urma (Cartea Romaneasca, 2008). Am, deci, o mica istorie cu textele pentru teatru ale lui Teodorovici. Dar si cu cele literare, Matei Brunul fiind unul dintre romanele mele preferate, si nu numai, pentru ca personajul principal e un actor marionetist.
In cazul lui, mai intai a fost literatura si abia apoi teatrul, iar in toate scrierile sale teatrale, inclusiv in adaptarea pentru scena a romanului semnat de bunul sau prieten Dan Lungu, Sunt o baba comunista, literaturitatea a tinut prim-planul. Adesea, in defavoarea teatralitatii. Piesele lui Lucian Dan Teodorovici sunt mai apropiate de literatura decat de teatru, sunt mai de citit decat de pus in scena. In situatie similara se afla si recentul proiect asumat de Teatrul National „Vasile Alecsandri“ din Iasi, (sala Uzina cu teatru), spectacolul realizat chiar de scriitor cu Unu+Unu….
Povestea e decupata din lumea prezentului: un tanar cu facultate, sotie, imprumuturi la banca si la fratele sotiei – proprietar al unei fabricute de pavele – se suie pe un stalp de inalta tensiune, in incercarea de a-si curma viata. Contextul escaladeaza gradat, intetit de pragmatismul nemilos al celor din jur: presa ahtiata de rating, baieti de cartier in cautare de smenuri, un cumnat imaginand strategii primitive de capitalism salbatic pentru a-si diminua „paguba“ si a-si spori profitul. In esenta, subiectul din Unu+Unu… e manipularea, aceea operata de indivizi care-si urmaresc scopurile cu orice pret, de televiziuni infometate de vizualizari, de oameni pusi pe capatuiala intr-o societate tulburata moral. Piesa se plaseaza stilistic in zona unui hiperrealism absurd, tragi-comic, care insa, extras din pagina si transpus scenic, vireaza spre un umor grotesc, sarjat mai ales de jocul actorilor.
E o tendinta in voga aceasta a „autorului de teatru“ (auteur de théatre, theatre maker), a artistului care scrie textul si il monteaza tot el, adesea chiar in maniere colaborative. Unu+Unu… ramane, inainte de toate, literatura dramatica, pe care autorul-regizor a decis s-o insceneze, respectand cu sfintenie scriitura, reafirmand adevarul istoric ca dramaturgul e cel dintai regizor al propriului text. Numai ca in teatrul recent, al regiilor interpretative, intre dramaturg si regizor, intre literar si scenic e o permanenta „tensiune“ artistica, o confruntare de forte din care rezulta beneficii estetice. Cum te-ai fi asteptat sa fie si aici. In raporturile acestea de putere creativa, Lucian Dan Teodorovici se afla in circumstanta de-a se lupta cu sine insusi, iar regizorul n-a avut prea multe sanse, ramanand sub mantia scriitorului.
Daca in text, actiunea scenica graviteaza in jurul lui Cristian, in spectacol, Povestitorul devine pivot. Rostul sau e meta-teatral, el face si desface totul, controleaza micile istorii individuale ca o instanta diriguitoare, ca un „mare papusar“. E, intr-un fel, dar la alta scara, chiar tema din Matei Brunul. Povestitorul descrie in detaliu locurile actiunii (care exista, se vad deja), cine si cum are replica, iar personajele preiau, asemenea unui ecou, toate indicatiile. Naratorul segmenteaza desfasurarea, anticipand, anuntand. Numai ca, daca la lectura, didascaliile tin de firescul practicii dramaturgice, in spectacol, excesul de interventii si detalii induce redundanta, scurtcircuiteaza continuitatea.
Metoda povestitorului e proprie literaturii, iar acestui personaj cu un coté de bufon, ce se plimba prin perimetrul de joc si printre scaunele publicului, i s-ar fi adecvat o tonalitate neutra, clinica, lasand personajele sa se dezvaluie si, odata cu ele, narativitatea dramatica. In rol, actrita Ada Lupu exagereaza, chiar si atunci cand nu are vorbe, o face adesea neglijent, precum in secventele cand vorbeste mimat, prin vocea personajelor, doar ca ea nu stie textul! Si coechipierii ei scapa balbe, iar per ansamblu, reprosul principal pe care i-l aduc regizorului este tocmai lucrul cu actorii. Interpretii distribuiti sunt asa cum ii cunoastem din alte productii ale Nationalului iesean, pe unii chiar din civil, le lipsesc gradarea, crescendoul, joaca agitat. Ionut Cornila (Cristian) tureaza textul, il grabeste, n-are rabdarea, de pilda, de-a juca o convorbire telefonica cu un personaj absent, sotia sa, omitand pauzele cu semnificatie si ascultarea nuantata. Are prea putin din „sus“-urile si „jos“-urile cuiva cu gandul sinuciderii ori cu intentia de-a o gestiona ca instrument de manevrare emotionala. Din distributia spectacolului-lectura de acum cativa ani, Delu Lucaci a primit acelasi rol, al unei reporterite de televiziune. Cu regret spun, interpretarea e mai plata decat atunci, e aceeasi de la intrare in raza vizuala a publicului, pana la iesire. Cristian, reportera, operatorul (Radu Homiceanu), cei doi mardeiasi (Dumitru Nastrusnicu, Horia Verives) si intreprinzatorul Pavel (Doru Aftanasiu) sunt tiparele unor categorii, dar le lipsesc diferenta specifica, surpriza. Neglijand dozarea, jucand ingrosat, actorii cauta in primul rand reactia imediata a publicului, ca barometru al succesului. Vor sa-l vada razand si il fac sa rada, ca-n momentul cu vinul, parodiat la o unitate de masura distanta de a fi in acelasi timp de substanta si savuros.
Alte cateva momente, altfel frumoase in sine, sunt inutile in economia artistica a intregului: secventa cu interlopii si Cristian in pozitia rastignit pe stalp, cu lumina contre-jour si atmosfera disco, cu globul si eclerajul de club din timpul transmisiunilor live (nu in real time, ci preinregistrate si difuzate pe o plasma!). Din cauza inaltimii mici a salii, scenotehnica de la plafon (microfoane, reflectoare, bare metalice, fire etc.) se vede, in secventele cand personajele se afla la altitudine, scenografia denotativa a Rodicai Arghir negasind solutiile plastice si tehnice pentru a rezolva problema prin integrare.
Prima dragoste nu se uita, iar la Lucian Dan Teodorovici, e limpede, a fost literatura. Teatrul a venit ulterior, strans conectat la forta scriiturii lui narative si, desi ar fi putut deveni ex aequo, deocamdata, in planul reusitelor autorului iesean, el continua sa ramana, si dupa premiera lui Unu+Unu…, pe locul al doilea. In umbra celor literare.
FOTO: www.ziarulmetropolis.ro