Premiat cu Oscar si pentru scenariu original (fusese nominalizat la sase categorii), filmul reface ancheta pornita de echipa de investigatii a cotidianului „The Bostone Globe“ pentru dezvaluirea unor cazuri de pedofilie ale unor preoti catolici din Massachusetts. Pana la urma, reporterii au demonstrat ca aproape 90 dintre preotii catolici din Massachusetts (adica 6%) se facusera vinovati de abuz sexual asupra minorilor, procent care te face sa te intrebi cate sunt cazurile similare din toata lumea, despre care inca nu se stie nimic.
In cazul acestui gen de film-ancheta (cum s-a intamplat, mai recent, cu State of Play/ Jocuri la nivel inalt, de Kevin Macdonald), scenariul se construieste tocmai peste ancheta condusa de jurnalisti si se hraneste din tensiunea acesteia. Dar Spotlight nu are aerul fals nonsalant al lui Toti oamenii presedintelui, nici senzatia acestuia de cursa atletica, nici nu creste prin jocul inteligent al protagonistilor, desi aproape ne implora sa-l comparam cu filmul lui Alan J. Pakula. Povestea e bine scrisa ca structura, dar e prea explicativa, nu de putine ori, ca si cum n-ar avea incredere ca intelegem tot – tocmai ceea ce acest gen de filme ar trebui sa evite. (Spectatorul trebuie considerat la fel de inteligent ca si jurnalistii.) Nici interpretarile nu sunt memorabile. Mark Ruffalo e putin gros (anul trecut era mai bun in Foxcatcher), Rachel McAdams are prea putin de jucat, iar Michael Keaton e doar corect. Singurul care ar fi meritat o nominalizare la Oscar (daca era musai) e Liev Schreiber, care il joaca pe editor, un tip echilibrat si superprofesionist, de aceea si foarte discret. Importanta acestui film lipsit de nuante, dar onest, sta in dezvaluirile pe care le face si in rolul de portavoce publica. Vaticanul s-a sesizat a doua zi dupa Oscaruri si a scris in oficiosul sau ca Spotlight nu e un film anticatolic. O miscare inteligenta, asteptam continuarea.
Oh, Carol!…
Pe cat de destupata a fost Academia Americana de Film dandu-i cel mai important Oscar lui Spotlight, pe atat de batranicioasa a fost refuzand sa nominalizeze Carol la categoria cel mai bun film. Love story-ul dintre doua femei in America anilor ’50, care facuse parte din Competitia Oficiala a Cannes-ului (unde Rooney Mara luase Premiul de interpretare feminina), merita sa intre pe lista filmelor nominalizate la aceasta categorie, care avea voie sa contina zece pozitii. Dar filmul lui Todd Haynes, care nici nu se compara cu plicticosul Brooklyn, n-a fost nominalizat, iar lista a ramas de opt locuri. Nominalizat la Oscar pentru alte sase categorii, Carol e mai degraba un film feminin decat feminist (in ciuda pledoariei sale), fiind construit din detalii, jumatati de gest si capete colorate de ata. E senzual, melancolic si prea elaborat vizual, o varianta feminina dulceaga a lui Brokeback Mountain. Sau cum si-ar imagina un barbat cinefil un film retro cu lesbiene.
In rolul lui Carol Aird, o femeie bogata si nefericita de care se indragosteste micuta vanzatoare jucata a la Audrey Hepburn de Rooney Mara, Cate Blanchett e ca o stea de cinema a anilor ’40-’50: stralucitoare, cabotina, histrionica. Filmul e un fel de sarpe Ouroboros care se intoarce asupra lui insusi. Parca se naste, traieste din esenta cinemaului si se intoarce tot acolo – cabotin, ireal si iluzoriu. Cand l-am vazut la Cannes, nu m-a innebunit. Acum mi se pare mai mult un film despre fascinatia cinemaului decat un love story cu miza politica. Preferand prafuitul Brooklyn (si ignorand un alt film inteligent, Steve Jobs), AMPAS a demonstrat ca mai are mult de reformat pana sa devina credibila.
Spotlight, de Tom McCarthy. Cu: Mark Ruffalo, Michael Keaton, Rachel McAdams, Liev Schreiber, John Slattery, Stanley Tucci
Carol, de Todd Haynes. Cu: Cate Blanchett, Rooney Mara, Sarah Paulson, Kyle Chandler