In consistenta sa prefata, Mircea Anghelescu reface traseul exploratorului roman, semnaland faptul ca Tican pastreaza o anumita naivitate si nu falsifica prin prejudecati episoadele memorabile. Fiul de taran argesan, sedus de povestile lumii spuse de batrani, pleaca pe mare, mai mult din intamplare, iar la 1909 ajunge taman in Argentina. Nu-i va fi usor, caci imbogatirea la care viseaza si ocolul lumii nu mai arata defel ademenitoare. Ca dovada, el nici nu imortalizeaza experienta – initiatica, fara indoiala – ce trebuie sa fi lasat rani adanci. Dar si un avantaj decisiv: invata limba spaniola. Slujbele marunte si experienta acumulata il pregatesc pentru viitoarea cariera jurnalistica. Se intoarce in tara cat sa participe la razboi, iar dupa 10 ani debuteaza aventura lui africana. Succesul cartilor spaniole nu-l indeparteaza de tara. Lipeste chiar la numele sau si pe Rumano (romanul), pentru a sublinia, tineti-va bine, etnia, cu care se mandrea. Greu de imaginat astazi, cu adevarat, ca cineva, oricat de excentric, cu succes Occidental, nu doar ca si-ar recunoaste matca si originea, daramite sa le si afiseze ostentativ. Insa Tican nu e omul concesiilor. Crede cu tarie in providenta si pregateste noi explorari. In 1914, pe front, se imbolnavise de holera, dar scapa, traind apoi certitudinea ca destinul sau trebuie sa implineasca o menire superioara. Esueaza diplomatic, saracind la propriu prin actiuni de promovare a Romaniei, iar la intoarcerea in tara, atunci, ca si astazi, exilatul este sigur ca nu ne cunoastem patria si ignoram farmecul ei. In 1934, el porneste intr-o noua expeditie africana, pe fondul tensiunilor dintre Italia si Etiopia. O calatorie prelungita prin Alexandria, Beirut, Mombasa si asa mai departe arata un aventurier relativ schimbat. Semn ca pricepe altfel lumea ce i se deschisese atatia ani cu toate misterele si splendorile ei, una care mai are multe de ascuns. Dezvrajirea se datoreaza, dincolo de toate dezamagirile europene, politizarii si jocurilor geostrategice; apoi, vin surplusul de agresiune si violenta, in crestere. Toate anunta declinul romantic al aventurilor de altadata.
Ce anume retine calatorul? In primul rand, el scrie cu gandul la cititor. Vrea sa-i trezeasca acestuia din urma „spiritul“ prin felul pasional cu care transcrie civilizatiile – „cu cat mai primitive, cu atat mai demne de cercetat“ –, documentandu-se pretutindeni cu interesul unui muzeograf. Multumirea lui se datoreaza faptului de-a fi „cel dintai publicist european care a surprins evenimentele la fata locului si cel dintai care am popularizat in tara mea cunostintele despre tara si poporul Negusului“. Calatoria ce urmeaza sufera, crede el, de neputinta de-a vorbi cat si-ar dori despre unele locuri. Oricum, important este ce retine, nu ce n-a apucat sa desluseasca.
Mihai Tican nu calatoreste cu gandul la aventurile de povestit la batranete. Misiunea lui are drept scop informarea in timp real a cititorului, pregatind, uneori strategic, amanarea sau eludarea infatisarilor dramatice. Multe panorame, scene de strada, tablouri sociale, portrete diverse sunt fotografiate, dubland, totodata, randurile reportericesti cu altele, specifice jurnalului de calatorie. Fara indoiala un romantic intarziat, Tican priveste cu nesat trecutul conservat in locurile exotice. Daca-ar putea, el ar zabovi, ca romanticii de odinioara, in melancolii durabile. De pilda, constata resemnat ca turcoaicele s-au schimbat: „Frumusetea lor e lipsita de acel parfum exotic din trecut, de acea vraja a necunoscutului infrumusetat de imaginatia noastra, sub ispita comorilor ascunse sub valuri“. Asteptarile lui au de-a face mereu cu nerabdarea celui care-si elaboreaza atent plasmuirile. Nemaivorbind ca experientele lui sunt insotite de un neastampar meditativ („Ne apropiem de tarm si varfurile muntilor, incarcate de imaculata zapada, se unesc cu cerul albastru al Orientului“). Nu o data, el scrie cu sentimentul unei „universalitati“ pe care vrea s-o extraga din expeditii.
Desigur ca multe dintre notatii nu au valabilitate pentru cititorul contemporan. Exista numeroase informatii statistice si curiozitati cu caracter generalist-anecdotic de regasit in orice ghid turistic cat de cat actual. Retin, in schimb, deseori atentia efuziunilor naratorului, pierdut in visarea romantica a calatorului. Iata un excurs graitor: „Fugi, suflete, si te trezeste, la noapte incepe un an nou! Uita uratul din frumoasa Alexandrie, alearga pe strazi si saruta pe primul om adevarat iesit in cale“.
Descrierea, valoroasa literar, din debutul capitolului despre Marea Rosie – unde intretaie cunostinte felurite cu altele, ce par ca ascund lumi nespuse – nu este de gasit in prea multe locuri din Sub soarele Africii rasaritene. In schimb, el contempla literatura tablourilor sociale in chiar forfota musuroiului uman. Tican nu evita locurile aglomerate; dimpotriva, ele il fascineaza peste masura. Vrea actiune, pentru ca imortalizarea faptelor sa pastreze mereu un suspans: cum e vanatoarea rechinilor; ori frenezia multietnica din Djibouti si Cairo.
Un capitol aparte il ocupa relatia de prietenie cu francezul Henry de Monfreid. Cand isi iau ramas-bun, noteaza: „Astfel ma despartii de un om a carui personalitate facuse o puternica impresie asupra-mi si a carui figura se confunda pentru mine cu peisajul salbatec, misterios si totusi atragator al acelui tinut african, in care civilizatia a adus un suflu nou de viata, fara insa a-i altera farmecul sau bizar“. Pe o structura de basm se deruleaza si vizita la palatul „regelui negru“, de pe o insula din apropiere de Zanzibar. Burduhanosul rege, cu cele 70 de sotii, are un inceput de lepra, iar cei trei albi, intre care se gaseste si exploratorul nostru, fac eforturi pentru a-si ascunde curiozitatea si revolta, in fine, toate reactiile omului civilizat, drept pentru care, la terminarea vizitei, naratorul noteaza exasperat: „Am scuipat de oroare“. Amuzamentul vine apoi din faptul ca „regele“, pus intre ghilimele de narator, este cu atat mai amuzant, cu cat crede ca le este superior in primitivismul lui vizitatorilor europeni. Alte dezamagiri majore vin de la Marea moarta si, mai ales, de la faptul ca romanii nu au o biserica a lor pe pamantul sfant; din fericire, tocmai se construieste una. In final, Cairo il fascineaza prin cosmopolitismul lui, dar si prin amestecul de vechi si modern, intuind laolalta „o viata dubla“: a Islamului si-a Europei. Incursiunea egipteana il revigoreaza, sfarsind si insemnarile cu suspansul unui voiaj viitor.
Fireste ca ce insemnau la vremea aparitiei cartii actiune palpitanta, suspans, pitoresc ori exotism pur si simplu, astazi, ele se topesc in literatura de divertisment. Cartile lui Mihai Tican Rumano sunt un amestec de impresii de calatorie, jurnal si inventariere reportericeasca a lumilor exotice de odinioara. Fara a fi neaparat valoroase din punct de vedere literar, ele retin atentia prin dinamismul notatiei pasagere, prin mirarile unui calator avid dupa senzatii tari pe care vrea in secret sa le traiasca exclusiv cu sufletul sau larg, romantic. In vreme ce majoritatea scriitorilor din epoca ard sub soarele Bucurestilor, Mihai Tican Rumano scrie cu nesat sub soarele dogoritor al Africii. Avantajul este de netagaduit. Un scriitor atipic, inegal, Mihai Tican a trait vietile pe care doar le-au visat marii scriitori ai epocii.
Mihai Tican Rumano, Sub soarele Africii rasaritene, prefata de Mircea Anghelescu, Editura Polirom, 2015