– Fragment –
— Deirdre, crezi in Dumnezeu?
— Il vad… Ne binecuvanteaza sau ne dojeneste din cer ca bunicul din partea mamei… Abia daca mi-l amintesc, dar mi s-a spus ca facea numai lucruri bune. Tu te indoiesti de El?
— Da.
— Doamne Sfinte! Tine-ti gura daca nu vrei sa atarni in streang sau sa fii chinuit cu foc!
Era ziua-n amiaza mare si totusi am dezgolit-o si m-am bucurat de faptura ei primitoare. Departe, alte calfe ciocaneau pietre ori lemn si imi aminteau sfarsitul chiar daca in jur taraiau cosasi si falfaiau fluturi.
Cand si-a strans poalele, batausa m-a privit clatinand din cap:
— Ce-ar fi sa te lamuresti cu Master Hodges?
— Cine-i asta?
— Londra toata il stie din vremea molimei. Ma cheama adesea sa spal in laborator si in spital. Uneori ii tai unghiile de la picioare, alteori…
— Vindeca? Din ce i se trage faima?
— Zic unii ca a lecuit fara vreo plata multi napastuiti in vremea ciumei. Marturie ar sta cartea despre cum s-a ferit si cum i-a scapat pe altii de boala, in care nu s-a invrednicit nici macar sa aminteasca de Dumnezeu… Sclifositii din City o iau in ras, iar popii din parohii fac cruce si intorc spatele. Cica ar fi fost scrisa in latina. Noi, cei din Liberties, care nu stim sa citim, il recunoastem ca vindecator cu har.
Deirdre era papistasa si nu se aflase in Londra pe vremea molimei ca sa laude astfel iscusinta doctorului.
— L-ai lasat si pe el, Deirdre?
— Nu. E batran, ti-am spus. Uneori ma roaga sa-l mangai, sa-l ling sau sa-l incalzesc cu tatele… Dar ma plateste pentru tot ce-mi cere.
Am staruit:
— Deirdre! Mosul asta nu joaca gologani cu prostimea pentru care te bati! Pe munca sau pe trupul tau nu pune pret…
— Dar pe trupurile altora? – mi-a intors ea spatele.
Intr-o dimineata din pragul toamnei ce amesteca tinutul copilariei, despre care Bubby nostromul imi spusese ca era prea departe, cu nabadaile schimbatoarei Bess ori cu stradaniile de silabisire ale lui Millie celei intelepte, mi s-au infatisat impreuna Joy, doctorul si Deirdre.
Fara peruca, in haine de salahor putin purtate, Joy parea un lacheu de-ai casei vizionarului Hodges, dar Deirdre, la doi-trei pasi in urma, era altceva decat luptatoarea cu pumnii, adica spalatoreasa de morti ce nu se dadea in laturi de la nici o lucrare cu cei vii.
— Iata-l pe indian! – ma arata doctorul Hodges cu bastonul ca pe o ciudatenie ce urma sa fie scufundata intr-un borcan cu spirt din panopticul sau.
— Nu sunt indian, my lord. N-am a face cu acea parte a lumii…
— Ha, ha! Si totusi ce esti, prietene? Sa auzim!
— Nu sunt faraon. N-am venit cu Pocahontas, nici cu altii la fel de dupa fiinta asta. N-am evadat de la portughezi, nici de la spanioli… Nu ma cauta vreo potera ca fugar si cred in bunul Dumnezeu.
— Joy te lauda. Femeia asta la fel. Cica esti flacau de isprava. Ai lucra ca nimeni altul piatra ori lemnul in tehnica basso-relief…
Habar n-aveam ce era tehnica si nici relieful doctorului. Asa ca am intrebat:
— Pot fi de folos, my lord?
— Vei ciopli lemn, piatra sau vei bate arama…
— N-am lucrat arama, nu stiu.
— Vei invata. Daca te incumeti, o vei duce mai bine decat cu cioplitul de cruci. Si foarte rar te vei amesteca printre oamenii de jos…
Joy zambea mieros, semn ca, primind, i-as fi atarnat la brau o punga cu gologani mai grea decat propriu-i prohab de piele. M-am uitat la Deirdre. Privea intr-o parte ca o mama careia i se pretuia copilandrul, spre a fi tocmit servitor la vreun imbogatit.
Vedeam atunci pestera in care intrasem prima data. Imi dadusera o portie mare de mezcal, apoi vraciul mi-a tras limba si a infipt in ea un spin de cactus. A strans sangele intr-o jumatate de tigva din cele albite pe meleagurile subpamantene, apoi l-am auzit departe:
— Ce vezi acolo?… Ce vezi acolo?…
Atingeam cu privirea putine din cele ce pot fi povestite. Vanatorul Adevarului, Imblanzitorul de Suflete, ca si Aducatorul de Bine descopereau harjoana. Adesea ea devenea infruntare. Si, dupa ce se dovedeau pastori iscusiti, veneau intre oameni, unica si aceeasi fiinta, spre a-si vesti faptele si invatatura. Apucau sa strabata tinuturile fara de margini ale Lumii Vazute, Cuvintelor, Penumbrei, Infrigurarii, Indoielii si Sfasierii. Peste tot li se arata infrangerea si peste tot se vedeau rastigniti. Aveau insa pavaza laptele Fecioarei ce-i nascuse drept Cei Dintai, care curge pe cer ca o cale nesfarsita de stele…
Doctorul isi scosese palaria cu fundul inalt si catarama la panglica, la fel si peruca incretita, sa-si stearga sudoarea cu o naframa. Am inteles ca voi fi avut de luptat cu el in taramurile nevazute, dar am spus:
— Ma voi stradui, my lord. Sa nu-mi cereti mai mult decat stiu, cred si pot face.
Onorabilul Nathaniel Hodges a dat din mana fluturandu-si batista alba ca si cum s-ar fi predat:
— Te astept dimineata cu toate catrafusele… Iti spun ei cum ajungi – ii arata cu bastonul pe Deirdre si pe Joy ca pe niste nesabuiti demni de starea lor pacatoasa, aflati de-o vreme sub ingrijirea lui.
Am ramas singur cu femeia si ne-am ascuns in capita de fan.
— Ai avut de castigat?
— E norocul tau.
M-a incolacit cu picioarele. Apoi s-a straduit din toata fiinta sa culeaga intregul fiintei mele…
Catre pranz am tresarit:
— Deirdre?
Dar ea nu era langa mine. Cum nu avea sa mai fie vreodata.
CARTEA
Sosit in Londra la sfarsit de secol XVII, picaroul-narator originar din Caraibe adevereste teoriile vremii despre „bunul salbatic“ si se instruieste temeinic, ajungand ca gravor in mediul savantilor si filosofilor ce alcatuiau Colegiul Invizibil. Amestecat fara voie in conflicte politice complicate (lupta dintre partidele whig si tory, incercarea de a-i retrage dreptul de succesiune la tron viitorului James al II-lea, aliantele schimbatoare in razboaiele pentru colonii dintre Anglia, Olanda, Spania, Franta, inimicitia dintre catolici si protestanti), devine persona non grata in Anglia si-si continua drumul si meseria in Olanda. Pleaca apoi cu o misiune in Franta, periculoasa pentru el, si, in fine, incercand sa se intoarca in tinutul de bastina, se pierde undeva in nordul Spaniei, intr-o pestera dintr-o „vale cu lupi“. Salbaticul are soarta unui sfant, in timp ce haituirea si executiile adversarilor politici din lumea zisa civilizata, pline de cruzime, fac un contrast pilduitor cu aceasta transfigurare a Celuilalt detestat.
AUTORUL
Nicolae Strambeanu (n. 1956) a scris aproape doua decenii in secret la primul sau roman, dar a debutat ca autor de fantezii tehnice, conform ocupatiei sale de baza. A mai publicat: Evanghelia dupa Arana (2004, roman distins in 2005 ex aequo cu Premiul pentru debut al Fundatiei Anonimul/revista „Romania literara“), Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodata (2006, roman nominalizat in 2007 la Premiul „Cartea anului pentru liceeni“ de revista „Cuvantul“ si la Premiul pentru proza al Filialei Timisoara a Uniunii Scriitorilor din Romania), Turnul de apa (2008, roman nominalizat in anul 2009 la Premiul national pentru proza al „Ziarului de Iasi“), Racani, pifani si veterani (Cum ne-am petrecut armata) (coautor, 2008, povestiri, coord. Radu Paraschivescu), Psaltirea profana (2009, poeme).