Doamna Elfriede Jelinek a primit, de altfel, Premiul Nobel pentru Literatura, in anul 2004. Nu a catadicsit sa se prezinte la Stockholm, pentru marea ceremonie de decernare. Motivatia domniei sale merita retinuta: nu ii plac festivitatile, nu se considera pregatita sa suporte rigorile unui asemenea eveniment social, mai mult a precizat ca s-ar fi simtit, de-a dreptul, amenintata de o asemenea corvoada. Gasesc perfect justificata atitudinea dumisale.
Doamna Jelinek provine, din partea mamei, dintr-o familie de inalti burghezi vienezi, iar din partea tatalui, dintr-o familie ceha cu bogata traditie iudaica. Elfriede Jelinek a studiat, la Conservatorul vienez, fireste, pianul. Dar pianul nu era pentru ea. Asa ca l-a schimbat cu teatrul (domnia sa a scris, de altfel, o dramaturgie scandaloasa si profunda) si cu istoria artei. A renuntat si la acestea. Avea, pe atunci, douazeci si unu de ani si numeroase tulburari psihice. Era depresiva, anxioasa si avea o imperioasa nevoie de solitudine. Se izola.
Mai tarziu, in 1974, la douazeci si opt de ani, a intrat in Partidul Comunist Austriac, din care a si iesit, dupa anul magic 1989. La doar un an de la intrarea in Partid, Elfriede Jelinek publica o carte care cunoaste succesul (inclusiv pe cel comercial). Cartea aceasta este Amantele. Criticii ostili au catalogat lucrarea ca fiind mai degraba un punct de vedere parodic si marxist cu privire la relatiile dintre femei si barbati, precum si la relatiile dintre femei si munca. Nu ma intereseaza critica de specialitate. Sunt un cititor, sunt un cronicar, n-am prejudecati cu privire la critici. N-au decat sa critice cum se pricep si dumnealor.
Cartea Amantele (Polirom, 2013, in traducerea Anei Muresanu) este – dincolo de orice critica – esentiala pentru intelegerea naturii umane. Are o textualitate violenta, este imuna la regulile clasice de scriere, este sfidatoare si, mai ales, este adevarata. Sunt intru totul de partea doamnei Jelinek cu privire la agresivitatea cu care desfiinteaza urmatoarele concepte: iubirea, casatoria, familia implinita, relatia parinti-copii. Sunt intru totul de partea domniei sale cand arata imposibilitatea existentei fericirii in relatiile indelungate dintre oameni ca norma. Sunt intru totul de partea domniei sale cand arata ca aceasta realitate cutremuratoare este cel mai bine pastrat secret din lume. Sunt de partea domniei sale in contra ipocriziei si a superficialitatii.
Sunt de partea domniei sale cand demasca limitele cumplite ale omului.
Cartea aceasta are doua personaje centrale, doua femei: paula si brigitte. Viata lor este urmarita de Elfriede Jelinek cu o raceala de om de stiinta (tatal scriitoarei a fost chimist). Sunt unele carti care sunt, pur si simplu, autopsii. Aceasta carte este o autopsie.
Brutalitatea cu care sunt descompuse peisajele idilice austriece si aparenta armonie din fabricile unde trudesc proletarele si alcoolismul barbatilor si putinatatea orizonului padurarilor – aceasta brutalitate este incantatoare. Elfriede Jelinek are o viziune neagra asupra lumii. Elfriede Jelinek are dreptate.
Fragment (pastrand intocmai felul domniei sale de a redacta, cu dispret fata de orice fel de majuscula): „sfarsitul vietii pentru femeie e cand incepe sa nasca. In timp ce barbatii se maturizeaza frumos, incep sa imbatraneasca si se dedica alcoolului, acesta ii face tari si ii apara de cancer, agonia femeilor lor dureaza adesea ani si ani, adesea suficient ca ele sa fie de fata si la agonia fiicelor lor. femeile incep sa-si urasca fiicele si doresc ca acestea sa moara cat mai curand posibil, asa cum au murit si ele candva, de aceea: sa-si faca rost de un barbat“.