Se pare ca, prin anii 1950, poetul si militantul de stanga interbelic Stephan Roll ar fi spus, vorbind despre numarul tot mai mare de oportunisti intrati urgent in partidul comunist si care se pretindeau luptatori ilegalisti: „Putini am fost, multi am ramas!“. Cam asa stau lucrurile azi cu cei care s-au momit la certificatele de luptator in revolutie.
Ca sa fim drepti, atunci, la revolutie, in strada au iesit multi oameni hotarati sa doboare regimul comunist. La manifestatiile din Timisoara dinainte de caderea lui Ceausescu au participat cel putin o suta de mii de oameni. Doar ca putini, foarte putini dintre ei au azi „certificat de revolutionar“, aceasta inventie penibila a regimului Iliescu, care a manjit pentru totdeauna ce mai era cat de cat nobil in istoria recenta a Romaniei. Cum sa-si demonstreze oamenii aceia „rolul determinant“ in revolutie? Ce hartoage sa aduca? De parca n-ar fi de ajuns faptul ca au iesit in strada zi de zi, stiind ca sotii Ceausescu conduceau inca tara, ca ei erau fotografiati si identificati si ca daca revolta ar fi fost inabusita, ar fi fost arestati unul dupa altul, la fel ca manifestantii de la Brasov, din 1987. Fiindca daca in Timisoara ar fi iesit la manifestatii numai o suta de oameni, nimic din toate cele intamplate in decembrie 1989 nu s-ar fi intamplat (sau nu s-ar fi intamplat asa).
Asta mi se pare mie ca ar insemna „rol determinant“. Dar oamenii aceia n-au asteptat si n-au cerut pomana recunostintei. Si nici zecile, sutele de mii de bucuresteni care au determinat fuga lui Ceausescu. In decembrie 1989, nu exista nici un birocrat cu stampila care sa le dea dovada de luptator. Existau speranta, entuziasm, bucurie. Dar aici, la portile Orientului, astea trec repede.
Intre timp a aparut legea recunostintei iliesciene, iar lichelele au vazut ocazia de a gabji o renta – si un certificat de patriotism, platit la purtator. Din 1989 pana acum, pe lista revolutionarilor au aparut tot felul de personaje: turnatori ai Securitatii, puscariasi care in decembrie 1989 erau in inchisoare, interlopi, senatori, actori, sportivi, militari, securisti… S-a inventat parafa de revolutionar si, ca orice parafa din Romania, ea a putut fi obtinuta prin pile, cunostinte si relatii. Certificatele de revolutionar s-au vandut si s-au cumparat, cei care au luptat atunci in strada s-au amestecat cu cei care au stat ascunsi sub paturi si s-au infipt in 1990 la placinte si din toata povestea a pierit orice urma de eroism si noblete. Cei mai demni s-au retras, lasand, ca de obicei, locul lichelelor. Iar ele sunt peste tot.
Atunci, in 1989, ca sa fii revolutionar, trebuia sa ai curaj sa iesi in strada, in fata soldatilor cu armele incarcate. Acum se pare ca daca ai intrat in judeteana de partid din Craiova sau in primaria din Cotoioasa si ai dat jos portretul lui Ceausescu dupa ce acesta a fost impuscat, gata, esti luptator cu rol determinant. Ba chiar e de-ajuns sa spuna careva ca ai fost acolo. La naiba, au trecut douazeci si sase de ani, cine isi mai aminteste exact ce si cum? Daca dom’ deputat sau dom’ actor zice ca a dat jos portretul, atunci sigur e revolutionar. Cu rol determinant, sa traiti, dom’ luptator.
Si-atunci de ce sa ne mai miram ca Romania e o tara atat de minunata? Cu spiritul nostru revolutionar – platit de statul recunoscator –, cu cinstea si nobletea ce ne caracterizeaza, vom trai si pe mai departe decenii de impliniri marete. Exact ca in celalalt regim.