de cand am luat contact cu realizarile sale in formatul asta putin promovat de marile case de produs hituri, nu muzica, parca mi s-a ridicat o povara de pe creier. Pana atunci ma straduisem, folosind softuri de computer, nu vreo consola dedicata, sa remixez pe sase canale diferite piese celebre sau numai placute mie. Wilson m-a scutit de efort, mi-a incantat auzul si, pe deasupra de orice, mi-a confirmat perceptia complet diferita pe care o da receptarea in surround a muzicii rock. Precizez „rock“, deoarece muzica simfonica se preteaza mult mai bine la dispersare de jur-imprejurul camerei de auditie. Ba chiar, as zice, este consacrata spatial inca de pe vremea lui Vivaldi si a constructorilor Catedralei din Freiburg, unde cele patru registre ale orgii sunt dispuse in diferite puncte din interiorul navei ce gazduieste ascultatorii, enoriasi ori ba.
Nu exista umbra de indoiala: ceea ce Steven Wilson reuseste si pe discul 41/2 se ridica la inaltimea tuturor asteptarilor tehnice. In pofida faptului ca piesele sunt compuse intr-un interval de timp intins din 1998 pana in 2015, iar inregistrarile s-au facut in diverse imprejurari de-a curmezisul globului, dupa cum s-a nimerit vreun studio la dispozitie, productia muzicala este unitara, dinamica fara compromisuri, armoniile cuceritoare, scoaterea in relief (prin mijloacele avute la indemana) magnifica. Foarte putini muzicieni din arealul rockului reusesc sa atinga virtuozitatea colegilor din sfera muzicii simfonice, fara sa apeleze la ajutorul (insuficient subliniat al) uneltelor acestora: instrumente, partituri, orchestratii, orchestre, studiouri etc. Steven Wilson este ajutat, ce-i drept, de-o echipa extrem de profesionista, cu abilitati dovedite in jonglarea pe mai multe registre si dornica de autodepasire in oricare dintre ele. La clape, Adam Holzman nu rateaza nici o secunda sa ridice un edificiu multistructurat timbral, ca un templu budist pierdut in jungla. Nick Beggs sprijina cu chitara bas fundatia fiecarei piese, dand senzatia ca este prezent chiar si acolo unde lipseste, inlocuit de insusi titularul albumului. Guthrie Govan si Dave Kilminster intervin cu chitarele electrice exact unde este nevoie de ei, fara sa depaseasca limitele impuse de Steven, dar si fara sa fie eclipsati de solist. Iar aici trebuie mentionat ca Wilson, spre deosebire de alti muzicieni factotum, are capacitatea sa-si starneasca partenerii, indreptandu-i subtil catre nebanuite dimensiuni artistice, la care ei nici nu visau. Asemenea talent stapanea, din cate cunosc, doar Frank Zappa, inregistrarile sale fiind in mai mare masura ca ale oricarei referinte imposibil de egalat. Nu-i de mirare ca fostul tobosar al lui Zappa, Chad Wakerman, este azi colaborator de exceptie al lui Wilson, inlocuind periodic alti doi percutionisti din ansamblul acestuia: Marco Minnemann si Craig Blundell. Nu lipseste Theo Travis, saxofon si flaut, autor, in piesa „Don’t Hate Me“, al unui pasaj vibrant ce aminteste pe-ale lui Dick Parry din „Shine On You, Crazy Diamond“. Acest cantec ultim beneficiaza pe blu-ray-ul editat, ca de obicei, de K-Scope, si pus in vanzare online pe 22 ianuarie 2016, de trei variante: una instrumentala, a doua cu partea vocala sustinuta de Steven, iar a treia, si cea mai buna, cu vocalista Ninet Tayeb, al carei timbru fascineaza prin bogatie si amplitudine, si cucereste prin naturalete somptuoasa.
Grafica este asigurata tot de Lasse Hoile, iar mica poveste imaginata de el, impreuna cu fetele fotografiate, vine ca un fursec la o cupa de sampanie. Ce as mai putea adauga? Steven Wilson precizeaza ca albumul e un fel de recapitulare a drumului parcurs pana acum, inainte sa treaca la o alta etapa. Il asteptam cu aceeasi nerabdare.