Atunci cand mergem la teatru, inainte de inceperea spectacolului obisnuim sa privim in jur pentru a repera chipurile cunoscute, a saluta prietenii sau a schimba cateva vorbe amicale cu cei de-alaturi. Arhitectura salii, a partii in care se afla publicul, o reprezinta intr-un fel condensat pe cea a societatii, pentru ca locul ocupat indica odinioara rangul din piramida sociala. O face inca si acum, doar ca ceva mai flexibil. Pe vremuri, la parter stateau oamenii obisnuiti, pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, debutul secolului al IX-lea, toti in picioare. Etajul le era rezervat nobililor, pozitiile centrale, obligatoriu membrilor familiilor regale si alaiului de la curte, dispunerea radiala respectand statutul social al ocupantilor si marcandu-le demnitatea. Acum, la stal sunt locurile, sa le zicem, obisnuite, pentru toata lumea, cu preturi medii, de cota intermediara. Lojele sunt nivelul care, prin superioritatea pozitionarii arhitecturale, indica si postura sociala, cele din mijloc, cu vizibilitatea mai buna, fiind oferite notabilitatilor si celor instariti. Balconul le apartine iubitorilor artei care nu-si pot permite un bilet la stal, gen elevi, studenti, tineri, intelectuali.
Desi se foloseste tot mai rar, la fel ca relache pentru zilele libere ale artistilor, cand intalnim cuvantul „matineu“, stim ca acesta se refera la o reprezentatie teatrala programata in cursul dupa-amiezii, de regula la ora 17. Termenul a facut cariera in legatura cu artele spectacolului pe filiera franceza, iar originile lui trebuie cautate in cutumele saloanelor de la debutul secolului al XIX-lea. Devenite centre importante pentru cultura timpului, saloanele organizate de doamnele din inalta societate pariziana reuneau, pe baza de invitatie si recomandari, toate mintile luminate si marile talente, fie ei pictori, scriitori, muzicieni, filosofi, scriitori, interpreti etc. Functiona chiar un fel de concurenta tacita in privinta listei cu oaspeti de seama, aristocratele straduindu-se sa se bucure de prezenta celor mai in voga autori. Dar erau deschise si unor nume in ascensiune, la a caror lansare contribuiau, cei care deveneau celebri asigurandu-le consemnarea in posteritatea culturala. In acele spatii elegante, se citeau fragmente din noile productii, se sustineau momente muzicale, se discuta in contradictoriu, se exersa oratoria, ca intr-un adevarat club al spiritului. Saloanele functionau in principiu intre 16 si 18, intrucat artistii isi petreceau prima parte a zilei dormind, iar menirea reuniunilor era deopotriva socializarea si promovarea artei. Paradoxal, desi intretinute de doamnele din elita, care-si luau foarte in serios misiunea, cu exceptia gazdei si a unor artiste, femeile nu prea erau acceptate!
De altfel, inainte de epoca moderna, femeile nu erau acceptate nici in trupa, ocupatia fiind considerata imorala. In opera, travestiurile erau sustinute de castrati, barbati care-si conservau, printr-o operatie destul de barbara, calitatile vocale de la pubertate, pentru a putea canta rolurile feminine. Farinelli este unul dintre cei mai cunoscuti. Astazi, contratenorii si-au pastrat calitatile acestea aparte, printre cei mai cunoscuti fiind Philippe Jaroussky, Max Emanuel Cencic, Franco Fagioli, Yuri Minenko. Timbrul distinct, cu inflexiuni infantile si de soprana, dar cu volum de adult, i-a inspirat pe compozitori sa imagineze partituri speciale. Rarisimi, contratenorii reusesc performante unice, gratie inzestrarii naturale, exercitiului si unei tehnici proprii. Cat priveste arta scenica, sa ne amintim, cu haz, ca in Visul unei nopti de vara, in antologica grupare a mesterilor, o parodiere cu valoare de organon a trupelor teatrale, unul dintre ucenici, un imberb, trebuia s-o interpreteze pe Thisbe! Abia dupa 1660, in Anglia si, treptat, in intreaga Europa, femeilor li s-a ingaduit sa apara in scena, travestiul devenind tehnica teatrala, mijloc de expresie artistica. Sarah Bernhardt a facut pionierat, interpretandu-l in luminile rampei pe Hamlet.
Strans legata de scena, expresia „in luminile rampei“ e una dintre cele mai cunoscute pentru desemnarea prim-planului, iar originea ei se afla tot in trecutul celei de-a patra dintre arte. Rampa, ca parte usor inaltata a spatiului de joc, delimitand perimetrul artistilor si al publicului, apare la jumatatea secolului al XVII-lea. La rampa se puneau sursele de lumina, cronologic, un rand de lumanari, inlocuite apoi de lampi cu gaz. Sistemele acestea de iluminare de pana la descoperirea curentului electric ii obligau pe actori sa joace in avanscena, pentru a fi vazuti, doar ca iluminatul de jos nu le evidentia suficient fetele, nici mimica. Poate si din acest motiv, interpretarea rolurilor presupunea gesticulatie ampla, accent pe rostirea textului. O alta curiozitate in evolutia eclerajului: cel dintai care a avut ideea de a stinge lumina din sala in timpul reprezentatiei a fost Richard Wagner, la Bayreuth. Intentia si efectul au fost concentrarea atentiei asupra „cutiei cu iluzii“, decuparea mai ferma a ramei scenice.
Lumanarile si lampile cu gaz, mijloace rudimentare de a asigura lumina in scena, aveau inconvenientul ca scoteau fum si degajau un miros specific. In plus, erau si principalii dusmani ai cladirii teatrelor, declansand frecvent incendii. Ca solutie de protectie a fost inventata cortina de fier, care separa rapid, in caz de necesitate, spatiul scenic de spatiul publicului. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, sintagma „cortina de fier“ a migrat din teatru catre politica, primind un sens figurat, pentru a indica diferenta ideologica ferma dintre blocul comunist si democratiile vestice.
Acum, la final, nu pot decat sa sper ca am reusit sa va mentin atentia treaza. Nu de alta, dar, vorba lui George Bernard Shaw, ca reactie la un spectacol de teatru, somnul poate fi o forma de critica!