Printre cronicile foarte bune pe care filmul le-a avut dupa premiera venetiana si acum, recent, odata cu lansarea in cinematografe, se numara una de pe blogul Indiewire, unde un critic feminin scria (pe langa alte lucruri serioase) ca ajungem sa ne dorim 70% din hainele Tildei Swinton. (Eu as ridica procentul la maximum.) Frivolitatea e asumata pentru ca filmul, spune autoarea Jessica Kiang, e ca un bronz de vara: incepe cu un auriu superb si trece printr-o arsura gata sa se infecteze, pentru a se termina cu petice decojite. Amintind de Hitchcock, Antonioni, Patricia Highsmith sau François Ozon, thrillerul estival al lui Guadagnino nu pare totusi facut dupa tipar, demonstrand mai degraba ca cineastul, nascut in 1971, a asimilat tiparele. Maestrii s-au resorbit intr-o naratiune proaspata, elaborata si sigura.
Povestea urmareste cateva zile din vacanta de vara a unei vedete rock (Tilda Swinton), care impreuna cu iubitul ei operator, Paul (Matthias Schoenaerts), a inchiriat o vila pe insula Pantelleria ca sa se refaca dupa o operatie la corzile vocale. Vizita inopinata si nedorita a lui Harry (Ralph Fiennes), fostul iubit al lui Marianne si director de studio de inregistrari, insotit de fiica pe care abia a cunoscut-o (Dakota Johnson), da peste cap fericirea senzuala si muta a cuplului. Interpretat de un Ralph Fiennes la antipodul tuturor personajelor retinute de pana acum la un loc, Harry e spectaculos cand povesteste cum a lucrat cu Rolling Stones, dar obositor pentru ca e histrionic, agitat si, se vede treaba, gelos pe fericirea fostei iubite (careia el insusi i l-a recomandat pe operator). Relatia sa cu fiica Penelope e ambigua, in acelasi timp, Penelope, sigura de efectul pe care il produce datorita varstei, aratandu-se interesata de operator. Guadagnino modifica povestea initiala si lasa in suspans presupusa capitulare a lui Paul in fata lui Penelope (ai tinde mai degraba sa crezi ca faptul nu s-a consumat), dupa cum evita scenele erotice, desi e relaxat fata de nuditate.
Tot ca un contrapunct la filmul lui Deray (al carui scenariu fusese coscris impreuna cu Jean-Claude Carrière), italianul plaseaza aceasta idila bovarica, sfarsita prost, intr-un context actual, care-i scoate in evidenta amoralitatea cu aceeasi discretie cu care pusese in lumina bunastarea relaxata a eroilor. Pe insula incep sa vina tot mai multi imigranti africani, cu unii Paul si Penelope se intalnesc in drumetia de pe munte, iar pe langa altii, Marianne si Harry trec cand coboara in sat. La un moment dat, auzim un buletin de stiri la televizor in care se spune ca numarul imigrantilor de pe insula vecina, Lampedusa, e deja mult mai mare decat capacitatile de cazare. Televizorul vorbeste pe fundal, in prim-plan sunt dialogul dintre Marianne si Harry despre mascarpone (daca nu ma insel) si uimirea lui Marianne despre cat de frumoasa e aceasta branza autentica. Spre final, tot Marianne are o tentativa de a pasa vina pentru sfarsitul tragic al vacantei pe umerii acestor anonimi africani. Nici o reactie moralizatoare din partea autorului, care inchide povestea rotund. Bula de aer se inchide, lumea reala ramane pe dinafara.
A Bigger Splash: Pasiuni periculoase, de Luca Guadagnino. Cu: Tilda Swinton, Matthias Schoenaerts, Ralph Fiennes, Dakota Johnson