Cand l-am intervievat pe Gaspar Noé anul trecut la Cannes, dupa premiera mondiala a lui Love, tin minte ca mai mult jurnalistii decat jurnalistele erau (cel putin aparent) entuziasmati de film. Una dintre ziariste l-a intrebat destul de intepat pe argentinian daca a avut psiholog pe platou. („Nu, n-am avut psiholog. De ce as fi avut nevoie de el?“) Barbatii, in schimb, au fost vorbareti si cumva euforici. Dupa Irréversible (2002), Noé s-a plans ca barbatii francezi s-au simtit ofensati (din pricina interminabilei scene a violului). Ei bine, in Love, barbatii nu mai pica asa prost. Eroul filmului, Murphy, nu poate fi acuzat decat ca isi lasa prietena pentru a se combina cu o vecina, dupa o partida de sex in trei – ce mare chestie? Iar faptul ca dupa asta mai si regreta ca si-a parasit iubita aproape ca il face iertat pe jumatate. „Toate filmele mele vorbesc despre pasiune si au un caracter referential, dar nu spun propriile mele povesti. Eu sau prietenii mei cei mai buni am trecut prin o parte dintre aceste situatii“, mi-a spus cineastul la Cannes. Totusi, daca nu ma insel, si la Bucuresti, unde in octombrie 2015 a prezentat filmul in fata unei sali arhipline in cadrul Festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, cineastul a amintit ca filmul e unul foarte personal. Asta se vede si din incarcatura autoironica al carei scop e, poate, sa echilibreze etalarea unor adevaruri prea intime. „Nu stiu daca asta e cel mai personal film al meu, e poate cel mai benign“, a precizat cineastul la Cannes, in conditiile in care el insusi apare in film in postura de actor, iar in caietul de presa notatiile regizorale le semneaza prin Gaspar Julio Noé Murphy.
„Deci Love nu e un film porno, ci unul senzual. Pornografia e azi peste tot“, a mai spus Noé in cadrul aceleiasi discutii canneze. Totusi, scenele de sex acopera cam 80% din film, iar regizorul a dorit ca cei trei interpreti principali sa joace intentionat artificial. De fapt, ei joaca artificial in mod natural pentru ca nici actorul profesionist Karl Glusman, nici neprofesionistele Aomi Muyock si Klara Kristin, cunoscute de regizor intr-un club, nu au vreun talent actoricesc. Pana la urma intelegi care e scopul. („Eroul are o proasta imagine de sine – ma rog, are si de ce. Intreg filmul e cronica unui esec“, crede regizorul.) Mare parte din film reprezinta flashbackul lui Murphy, rememorarea existentei fericite alaturi de Electra, timp de doi ani, pana cand a aparut vecina cu care a esuat intr-un mariaj nedorit dupa ce a lasat-o gravida. Filmul reprezinta punctul de vedere al eroului despre niste situatii din care a iesit in pierdere, iar rememorarea e una nostalgica (iti dai seama pana la urma), amintirile (predominant erotice, fiind vorba de un barbat) ramanand ca niste holograme in mintea lui. Faptul ca Noé a filmat in 3D nu face decat sa intareasca miezul, carnalitatea imaginilor facand ca ele sa para si mai dureroase, si mai iremediabil pierdute.
Cu bani de la Guvern
Initial, Noé a vrut sa filmeze in CinemaScope, nu si in 3D. „3D-ul a fost o chestie pe care Maraval (n.red.: producatorul francez Vincent Maraval de la Wild Bunch) a aruncat-o acum cativa ani ca sa atraga atentia. A trebuit sa renunt la multe din cauza lui.“ Vincent Maraval aflase despre un sprijin financiar pentru tehnologie acordat de catre Guvernul francez. Bugetul fiind oricum mic, 350.000 de euro picau numai bine. Nu a existat nici o declaratie oficiala a Guvernului dupa premiera filmului, dar ratingul de 16 poate fi considerat unul generos (era exact ce-si dorea si cineastul anul trecut, dupa premiera mondiala).
Nu o sa ma apuc sa va spun cum se termina filmul, dar ce pot sa va spun e ca, dupa doua ore de sex din toate pozitiile, sexul nu mai incita deloc – si poate atunci, spectatorul intelege in fine ca sexul e doar un mod de a vorbi despre dragoste. „Nu stiu ce poate urma in cinema legat de reprezentarea sexului. Mi-a placut La vie d’Adèle, dar cand l-am vazut, aveam deja filmul meu in minte. Am gasit niste asemanari, desi la Abdélatif Kechiche e vorba despre prima iubire. Pasiunea, nebunia, ciudatenia chimiei dintre oameni, ideea ca bucuria si suferinta se hranesc una dintr-alta se regasesc in ambele filme. In schimb, Ultimul tango la Paris (n.red.: de Bernardo Bertolucci) ma plictiseste. L-am inteles, dar n-am empatizat deloc cu personajele“, a declarat Noé cand a fost invitat sa se raporteze la alte filme de referinta.
Avanpremiera filmului din cadrul Festivalului Les Films de Cannes a Bucarest a avut loc cu casa de bilete inchisa, iar la discutia de dupa proiectie, nici regizorul, nici spectatorii nu se dadeau dusi, desi era trecut de miezul noptii. „Am citit doua cronici pline de ura in «Télérama» si «Variety». Astfel de cronici negative mi se par mai simpatice decat cele laudative. Pentru fiecare film de-al meu, cel putin 50% din cronici au fost superproaste. Asta-i jocul.“ Nu stiu daca jumatate dintre spectatorii de la cinema Studio au iubit filmul in detrimentul celeilalte jumatati (inclin sa cred ca balanta e mai dezechilibrata), dar curiozitatea era mare – si ea cred ca va si vinde filmul. Ce rost are sa mai spun ca filmul pare neterminat, o schita a ceea ar fi putut fi.
„Timp de multi ani, am visat sa fac un film care sa reproduca in totalitate pasiunea unui cuplu de indragostiti, cu toate excesele lui fizice si emotionale. Un fel de amour fou, o chintesenta a ceea ce eu si prietenii mei am trait. O melodrama contemporana cu multe scene de dragoste si care sa depaseasca cerinta ridicola ca un film normal sa nu contina scene de sex explicit, desi tuturor oamenilor le place sa faca dragoste.“ (Gaspar Julio Noé Murphy)