Ca sa nu te pierzi in cartier, carte aparuta in Franta, la Gallimard, chiar pe vremea cand Modiano era anuntat ca fiind noul laureat al Premiului Nobel pentru Literatura (octombrie 2014), a fost publicata la noi anul acesta, spre sfarsitul lui ianuarie, in colectia „Biblioteca Polirom“, seria „Esential“, in traducerea Madalinei Vatcu. O bucurie, asadar, sa-l poti citi pe scriitorul francez intr-o traducere atat de proaspata, sa constati ca nu si-a schimbat deloc stilul si ca poate da din ce in ce mai multe carti valoroase.
Asa cum ne-a obisnuit, in Ca sa nu te pierzi in cartier, Modiano pune in lumina reflectoarelor un personaj care ajunge sa decojeasca itele trecutului foaie cu foaie, pana in punctul dureros al abandonului. Spre deosebire de alte carti insa, protagonistul nu intra in acest infern al amintirilor de buna voie, este silit de circumstante, de aparitia trecutului in viata sa.
Jean Daragane este un scriitor trecut de saizeci de ani, care traieste intr-o singuratate deplina, intr-un oras care il respinsese – la inceputul cartii stim ca acesta nu a mai vorbit cu nimeni in ultimele trei luni. Isi contempla linistea si isi exerseaza privirea – copaci, flori, Buffon (singurul scriitor pe care il mai tolereaza). Universul ii este perturbat de un telefon, telefon care suna sau nu in aproape fiecare capitol (nenumerotat), dar care va fi prezent in mintea si viata lui Daragane in fiecare clipa de atunci incolo, tocmai pentru ca aduce cu el trecutul – „…tot trecutul acesta devenise atat de straveziu cu timpul… o ceata care se risipeste sub razele de soare“ (pg. 11). Un trecut care s-a vrut uitat, dar care se intoarce si cere lamuriri, reveniri, decupari, redescoperiri. Si, mai ales, curaj. Curaj pentru a intra in adancul sau si a fora piese identitare de puzzle.
„O voce mladioasa si amenintatoare“ este prima „fata“ a trecutului, de la celalalt capat al firului telefonic. Vocea cere o intalnire pentru a inapoia o agenda pierduta de Daragane cu o luna in urma si gasita sub o bancheta dintr-un restaurant de la Gare de Lyon. Interlocutorul se prezinta mai tarziu, abia atunci cand se vad la o cafenea de pe rue de l’Arcade: Gilles Ottolini. Acesta din urma vine insotit la intalnire de o prietena cel putin la fel de misterioasa ca el: Chantal Grippay. Desi scriitorul nostru vrea sa incheie cat mai repede afacerea, Ottolini prelungeste discutia astfel incat sa i se permita sa marturiseasca: „E cineva peste al carui nume am dat in agenda dumneavoastra. M-ar ajuta sa-mi oferiti cateva informatii despre el…“. Guy Torstel este cea de-a doua fata a trecutului, una care apare atat in agenda lui Daragane de zeci de ani, cat si in primul sau roman, Tenebrele verii. Acesta refuza, initial, sa si-l aminteasca pe Torstel; insa, treptat, fortat de Ottolini si prietena sa, va recupera din cotloanele memoriei pasaje relevante referitoare la acel personaj.
Cu pasi mici, provocat fie de mitomanul Ottolini, fie de tanara si tacuta Chantal, fie prin convorbiri telefonice, fie prin vizite inoportune, Jean Daragane merge pe firul trecutului si extrage de acolo jumatati de amintiri ca niste fotografii ingalbenite de vreme, vagi, confuze, revelatoare. Cu adevarat vitala intregului sau parcurs este Annie Astrand, iar toate drumurile duc catre ea, femeia-surogat de mama ori poate prima iubire.
Interesanta este si intrepatrunderea dintre viata si fictiune, lumea exterioara si cea interioara, respectiv raporturile pe care Modiano le stabileste, prin Daragane, intre viata si literatura. De exemplu: „Scriitor. De ce sa nu-i marturiseasca adevarul? Scrisese Tenebrele verii ca pe afisul unui caz de disparitie. Cu putin noroc, cartea avea sa-i atraga atentia si ea i-ar fi dat un semn de viata. Asta fusese-n mintea lui. Nimic mai mult“ (pg. 93).
Ori: „Daragane nu intelesese niciodata de ce sa vari intr-un roman o fiinta care a insemnat mult pentru tine. Odata strecurat intr-un roman, de parca ar fi trecut printr-o oglinda, omul acela avea sa-ti scape pentru totdeauna.
N-avea sa-si mai pastreze viata lui reala. L-ar fi condamnat la nefiinta… (…) in Tenebrele verii, singura pagina din carte care i-ar fi putut atrage atentia lui Annie Astrand era aceea cu scena in care femeia si copilul intra in micul butic de fotografii la minut de pe boulevard du Palais“ (pg. 69).
Izul detectivistic – telefoane, urmariri, intalniri, mister, pericolul resimtit dupa fiecare colt, un dosar al unei anchete, sustras de la politie, frica de a continua, o rochie neagra cu doua randunele galbene, o fotografie pentru un pasaport fals, in care nu vrei sa te recunosti, o librarie bizara, nume pe care ai incercat zeci de ani sa le uiti, afaceri clandestine, un biletel impaturit in patru cu mesajul „ca sa nu te pierzi in cartier“, o crima etc. – creeaza suspans si poarta lectura pagina dupa pagina.
Cu toate acestea, timpul este, de fapt, vedeta romanului, iar memoria, nesigurantele, durerea, deziluziile, clarobscurul, imprecisul s.a. sunt cele care ii dau consistenta. Patrick Modiano are, in mod categoric, o scriitura aparte, inteligenta, cu dialoguri bine strunite si fraze ritmate si poetice. E un deliciu sa-l citesti. Si sa vezi Parisul prin ochii personajelor lui.
Nu gasesc o incheiere mai potrivita pentru aceste randuri decat citatul pe care Modiano l-a ales ca moto pentru Ca sa nu te pierzi in cartier:
„Nu pot infatisa realitatea faptelor, din ea pot face cunoscuta numai umbra“ – Stendhal.
Patrick Modiano, Ca sa nu te pierzi in cartier, traducere din limba franceza de Madalina Vatcu, Polirom, 2016