– Fragment –
Mentinerea echilibrului, 1757-1904
La finalul secolului al XIX-lea, India britanica era foarte diferita fata de cum fusese in zilele lui Warren Hastings si George Bogle. Negustorii gentlemeni din secolul al XVIII-lea fusesera inlocuiti de birocratii din administratia de stat ai secolului al XIX-lea. India nu mai era doar o sursa de venit pentru Compania Indiilor de Est – era bijuteria coroanei Imperiului Britanic. Desigur, guvernarea britanica a Indiei viza tot profitul, dar acest fapt era ascuns in spatele unor ceremonii pompoase ale stapanirii coloniale si in spatele retoricii autojustificative a imperialismului britanic. Credinta ca guvernarea britanica avea ca scop binele „bastinasilor“ le fusese insuflata tinerilor care fusesera trimisi sa administreze India britanica. […]
Cand Curzon a fost numit vicerege in India in 1898, post pe care si-l dorea de multa vreme, era deja foarte sigur ca amenintarea reprezentata de Rusia nu era nici imaginara, nici fantezista. Unul dintre scopurile lui prioritare era sa-i tina pe rusi la o distanta sigura de India. Afganistanul devenise util ca stat-tampon intre India si Imperiul Rus. Curzon considera ca Tibetul putea avea cam acelasi rol. Britanicii se apropiasera tot mai mult de Tibet pe parcursul secolului al XIX-lea. Bhutanul si Nepalul purtasera razboaie inutile dupa care, desi ramasesera state independente, acceptasera tratatele propuse de britanici. […]
Asadar Curzon a inceput sa aiba in vedere o interventie militara in Tibet, apeland la Francis Younghusband, un vechi prieten de-al sau, si el adept al Marelui Joc. Cei doi calatorisera impreuna in Afganistan si credeau in bunatatea fundamentala a Imperiului Britanic si in faptul ca acesta trebuia aparat de amenintarea ruseasca. Insa Younghusband se deosebea destul de mult de Curzon: acesta din urma era un animal politic nemilos si cu o gandire limpede, in vreme ce Younghusband era visator, adept al misticismului si pasionat de noile teorii de orice fel. Lucrase din greu in India ani de zile, ocupand posturi inferioare, asa ca era pregatit pentru ceva mai bun si s-a atasat de Curzon. Consumator entuziast al celor mai noi idei ale filosofilor care sustineau proiectul imperial britanic, discuta cu Curzon despre datoria britanicilor de a guverna „rasele inferioare“.[…]
Soldatii tibetani erau inarmati doar cu flinte vechi si cu farmece tiparite pe hartie si binecuvantate de Dalai Lama. Nici unele, nici altele nu aveau sa-si dovedeasca eficienta. In vreme ce Younghusband avansa, guvernul tibetan a trimis in jur de 1.500 de oameni sa construiasca un zid de piatra improvizat in zona unor izvoare termale de langa satucul Guru. In urmatoarele cateva saptamani, Younghusband a incercat sa-i faca pe tibetani sa accepte negocieri serioase, fiind ajutat acum de Tongsa Ponlop, administrator si viitor rege al Bhutanului, care servea drept intermediar. Insa, dupa concedierea intregului Kashag, guvernul tibetan era hotarat sa evite orice fel de discutii. Prin urmare, in dimineata zilei de 31 martie, un contingent britanic a inaintat catre tabara tibetana aflata langa izvoarele termale.
Pe cand armata britanica se apropia de zid, un calaret singuratic s-a indreptat spre ei, traversand campul. Era comandantul armatei tibetane, generalul Lhading. S-a asezat la discutii cu Younghusband, generalul MacDonald si capitanul O’Connor. Ambele parti si-au exprimat intentiile pasnice, dar au refuzat sa cedeze. Younghusband i-a spus generalului tibetan ca are la dispozitie un sfert de ora pentru a se preda. Generalul a mers inapoi la zid. La scurt timp dupa aceea armata britanica a inaintat. Niciuna dintre tabere nu a tras vreun foc de arma si, in cateva minute, tibetanii erau inconjurati. In spatele lor erau infanteristii calare, la stanga, gurkha, la dreapta, trupele sikh, iar in fata, letalele mitraliere Maxim.
Cautandu-l din priviri pe generalul tibetan ca sa-i accepte capitularea, Younghusband a fost uluit sa-l vada pe acesta in fata zidului din piatra, sezand la picioarele regimentului sikh. A refuzat sa discute cu Younghusband, marginindu-se sa murmure ceva ca pentru sine, cu o expresie sumbra. Acceptand acest gest drept o capitulare implicita, Younghusband le-a ordonat soldatilor sikh sa inceapa dezarmarea tibetanilor. Totul parea sa se fi terminat. Younghusband s-a apucat sa scrie o telegrama adresata Londrei, prin care sa informeze autoritatile ca repurtase o victorie fara varsare de sange. Ofiterii britanici, Candler si Waddell au mers pana la zid sa-i vada pe soldatii tibetani. Unul dintre acestia i-a dat flinta peste zid lui Waddell, care voia sa o examineze.
Soldatul se astepta sa-si primeasca flinta inapoi. Cei mai multi tibetani aveau arme de foc proprii si, desi erau extrem de vechi, le pretuiau foarte mult. Niciunul dintre acesti soldati tibetani nu voia sa-si predea arma, iar generalul tibetan, desi nu le ordonase sa traga, nu le ordonase nici sa-si predea armele de foc. Prin urmare, soldatii sikh care incercau sa ia flintele au inceput sa se imbranceasca cu tibetanii care nu voiau sa le predea. Apoi s-a descarcat o arma. Nu era deloc surprinzator ca asemenea arme vechi se puteau descarca intr-o astfel de situatie, insa rezultatul a fost dezastruos pentru tibetani. Trupelor britanice li s-a ordonat sa deschida focul, iar mitralierele Maxim au tras in plin, secerandu-i pe tibetani. Cei ramasi in picioare s-au intors cu spatele si s-au indepartat.
Acest lucru i-a uluit pe britanici. Candler, aflat chiar langa zid cand s-a deschis focul, a fost atacat de doi tibetani cu sabiile si i-a fost retezata o mana, aceasta fiind una dintre cele mai grave rani, de altfel putine, suferite de tabara britanica. In vreme ce rana ii era pansata, Candler se uita cum mureau tibetanii. Mai tarziu si-a exprimat uluirea in scris: „Pur si simplu se indepartau la pas! De ce, in numele tuturor zeitatilor lor, Bodhisat si Muni, nu au fugit?
S-ar fi putut adaposti dupa un cot al dealului aflat la cateva sute de metri, dar erau expusi la devastatoarea ploaie de gloante dezlantuita de mitralierele Maxim si de pusti, care pareau sa secere tot al treilea sau al patrulea om din randurile lor, iar ei continuau sa se indeparteze la pas!“.
CARTEA
Celebru pentru cultura unica, dar si pentru conflictul declansat in urma ocuparii de catre China, Tibetul ramane pentru straini un taram misterios, care nu poate fi inteles decat prin prisma istoriei sale extraordinare. Sam van Schaik reinvie aceasta istorie incepand cu secolul al VII-lea si perioada de glorie a Imperiului Tibetan si analizeaza momentele ei semnificative, precum aparitia budismului tibetan si a titlului de Dalai Lama, relatiile cu Mongolia lui Kubilai-Han din secolele XIII-XIV, implicarea Tibetului in „Marele Joc“ de la inceputul secolului XX si, bineinteles, evenimentele tulburi din ultimele decenii. Totodata face lumina in ce priveste relatia sa complexa cu India si China si explica o serie de elemente frecvent invocate ale culturii tibetane, precum reincarnarea preotilor lama, manastirile, pustnicii, rolul lui Dalai Lama sau Cartea tibetana a mortilor. Parcurgand toate straturile istoriei si mitologiei, O istorie a Tibetului ofera o prezentare cuprinzatoare si o mai buna intelegere a importantei acestui colt de lume care nu inceteaza sa fascineze.
AUTORUL
Sam van Schaik este expert in istoria timpurie a Tibetului si autor a numeroase carti despre Tibet si budismul tibetan, printre care Approaching the Great Perfection: Simultaneous and Gradual Approaches to Dzogchen Practice in the Longchen Nyingtig (2004) si Manuscripts and Travellers: The Sino-Tibetan Documents of a Tenth-Century Buddhist Pilgrim (2012). A obtinut doctoratul in literatura budista tibetana in 2000 la Universitatea Manchester, iar in prezent lucreaza la Proiectul International Dunhuang in cadrul British Library, Londra, care studiaza manuscrisele budiste tibetane din Dunhuang. Este, de asemenea, fondatorul site-ului www.earlytibet.com.