Ne-am obisnuit, in ultimele luni, ca legendele sa ne paraseasca. Varsta, boala sau povara propriilor excese fiind de vina. Sa spui ca o astfel de legenda a murit la 70 de ani este, pana la un punct, de inteles – legendele sunt oameni.
Dar Keith Emerson s-a sinucis. Iar motivul acestei sinucideri este aparte.
Partenera sa, Mary Kawaguchi, a explicat motivele acestei morti chiar inainte de verdictul oficial. Muzicianul suferea de mai multi ani de o deteriorare a nervilor mainii, care ii afecta performantele pe scena. In ultima vreme, era „chinuit de grija“ ca nu se va ridica la inaltimea asteptarilor in seria de concerte pe care urma sa o sustina curand in cadrul unui turneu in Japonia.
Asta fiindca fanii sunt creaturi crude, iar artistii, deseori, sunt mai sensibili decat s-ar crede. Iar un fan rareori ia in calcul zecile de ore de chin prin care trece un artist pentru a compune sau a canta melodia de 3, 5 sau 30 de minute pe care fanul o adora.
Emerson nu mai putea canta ca „pe vremuri“. Iar asta se simtea pe scena, lucru pe care multi fani l-au amendat, fara sa se gandeasca nici o clipa la felul in care vor fi primite criticile lor. „Citea toate aceste critici online“, a explicat Mary Kawaguchi. „Anul trecut daduse mai multe concerte, iar oamenii postau lucruri crude, de genul: «Mi-as dori sa nu mai cante!». Planuia sa se retraga dupa concertele din Japonia, dar nu voia sa isi dezamageasca fanii. Era un perfectionist, iar gandul ca nu putea canta perfect il deprima, il facea sa fie nervos si nelinistit.“
Pentru omul de rand, acesta pare un motiv insuficient de a muri. Nu si pentru un superdotat al pianului, un virtuos care a facut din instrumentele cu clape ceea ce a facut Hendrix din chitara electrica.
Criticile aspre nu au fost ceva nou in cariera lui Keith Emerson, iar excesele muzicienilor au fost taxate de unii chiar in epoca de glorie Emerson, Lake & Palmer, pe vremea cand multi giganti ai rockului progresiv erau luati in vizor pentru directia lor muzicala.
Autor al unei „biografii muzicale“ a ELP, Edward Macan identifica doua ideologii rivale manifestate in sanul muzicii rock, in anii ’70: „ortodoxia blues“, pentru care bluesul era „radacina autenticitatii“, si „sintezismul utopic“ al grupurilor gen ELP, care „cautau sa transceanda barierele genurilor muzicale si sa ridice calibrul intelectual al muzicii rock“. O mare parte dintre critici nu era de acord cu aceasta directie.
Era o perioada in care Emerson, Lake si Palmer umpleau stadioane cu concertele lor, dar primeau rosii stricate mai ales din partea criticilor. John Peel spunea despre ei ca „sunt o risipa de talent si electricitate“, iar Robert Christgau ii descria drept „la fel de stupizi ca fanii lor pretentiosi“.
Pana si bateristul Carl Palmer a fost de acord cu termenul „pretentios“, iar Keith Emerson insusi isi denumea, sincer, autobiografia din 2003, Pictures of an Exhibitionist, aluzie la Imagini dintr-o expozitie, versiunea prog rock a operei lui Modest Petrovici Musorgski, realizata de ELP, dar si la interpretarile explozive pe care destul de interiorizatul (in viata reala) Keith Emerson le oferea exploziv in concerte.
In peisajul muzical al lumii de astazi, dominat de o tinere de minte si o superficialitate in deplin acord cu profunzimea social media, nici tanar si nici sanatos, Keith Emerson, cu sau fara acolitii sai, nu ar mai fi avut, probabil, succesul de pe vremuri, cu stadioane pline la refuz de fani sau piese in topuri. Ultima nota, cantata la un tragaci, l-a trimis pe Emerson direct pe portativul legendelor, cele care sunt venerate, dar care sunt fin daltuite intr-o marmura tacuta.