Numita cand grunge, cand alternativ, si sustinuta financiar intens, miscarea traduce, as zice, stradania industriei muzicale de-a se opune libertatii abia intrezarite, pe care o etalau tastatura si butoanele procesoarelor inteligente de sunet, controlate fie prin soft, pe computer, fie direct hardware. Atunci, in acel ultim deceniu al mileniului, s-a schimbat si s-a democratizat modalitatea de a compune, inregistra si difuza muzica, deodata cu modificarea mentalitatii omului contemporan, pe care numai captivii cliseelor desuete n-o vad. Anticipata si practicata de rockeri cerebrali, cu viziuni abstracte, „muzica electronica“ (tehno, rave, trance, house si alte vreo 60 de subgenuri) a fost expediata in spatiul cluburilor si-al discotecilor, presupuse locuri de perditie supravegheata, in spiritul vremilor noi. Spre uimirea celor care credeau ca asista doar la un puseu volatil al modei, EDM (electro-dance-music) a capatat vigoare si frumusete, devenind forma preferata de expresie si de comuniune a generatiei 2000, raspandita in toata lumea. Pentru majoritatea copiilor erei cibernetice, rockul traditional e la fel de fara noima ca si ciuleandra pentru eschimosi. Unii sociologi pun asta in bagajul corporatismului intins fara mila peste granite si continente, distrugatorul specificului local si al comunitatilor impietrite. N-as combate opinia, nici n-as amenda-o. Totul se schimba. Mereu.
Scooter este numele adoptat prin 1994 de niste germani, suficient de antrenati in industria spectacolului, buni cunoscatori ai tehnicii, dar cu educatie muzicala serioasa si cu abilitati in combinarea diferitelor surse de inspiratie. Omul care misca de peste doua decenii proiectul, asumandu-si imaginea lui reprezentativa, e Hans Peter Geerdes, autonumit H.P. Baxxter. Are o figura foarte expresiva, greu de prins intr-un crochiu textual, si impune ostentativ, in maniera unui schelet. Calitatea lui principala sta in prezenta scenica, dinamitata parca de-o neintrerupta agitatie si potentata de vocea aspra, ca un tunet rostogolit din Alpii Bavarezi (ironic, cartierul general al trupei este in Hamburg!). Nu poti ramane linistit cand Scooter urca pe scena, iar valurile dansului tehno(cratic) te cuprind inainte sa inceapa muzica propriu-zisa! Si daca oameni presupus normali explodeaza concis, trepidand haotic fara sa reziste contagiunii, cum sa te mire adoratia rasculata a milioanelor de fani, multi dintre ei simpatizantii vreunui club de fotbal, nicidecum patimasii tehnodromului? Trucurile folosite de incitatorul albinos pentru contorsionarea maselor topaitoare sunt extrem de simple si eficiente: cuvinte scurte, ca un indemn sportiv, versuri fara enunturi complicate, ritmuri sufocante. Dar pe deasupra mugetului de sintetizatoare pluteste, ca zambetul celest, un fragment diafan dintr-o piesa celebra, un insert vocal de copil(a), recunoscut de orice ascultator si receptat fix in miezul inimii apasate de tensiunea zilei muncite. Praf te face! Al doilea tip prezent continuu in trupa este Hendrik Stedler a.k.a. Rick J. Jordan, clapar, chitarist si inginer de sunet, responsabil cu indeletnicirile (generos zis) componistice. Alti trei instrumentisti l-au precedat pe Michael Simon, claviaturistul care completeaza actuala formula.
Vreo 20 de titluri de sine statatoare populeaza discografia Scooter in tot atatia ani, fara a socoti single-urile, compilatiile, bonusurile. Productivitatea nu ocoleste repetitiile; ele sunt esenta salatei EDM. Important e insa ca repetitivitatea nu anuleaza deloc melodia, piesele pot fi fredonate, chiar si scandate. Ca pot fi dansate, se intelege de la sine. Si nu le lipseste forta, caracteristica primordiala a rockului adevarat.
Dupa atata zbantuiala, nu era surprinzator ca Scooter sa oboseasca, sa iasa din atentie, sa traiasca din succesele trecute. Dimpotriva: discul Ace (2016, Sheffield Tunes/Kontor Records) arunca pe ring 14 piese dinamice. Iar scooteria umple deja stadioane, ca meciurile din finala campionatelor mondiale si cursele de F1…