Neostenitul calator avea o cumsecadenie de unchias bonom si o curiozitate, cum am zice azi, empatica fata de oamenii si locurile indepartate in care traiau. Pana sa ajunga Rumano, Mihai Tican a tras mata de coada in Argentina, dar spre deosebire de Panait Istrati, care si-a povestit experientele saraciei lucii prin care a trecut inainte de a fi devenit celebru in Franta, calatorul nostru interbelic a preferat sa le tina sub tacere pe-ale sale. Altfel insa si el si-a dobandit faima de calator si autor mai intai in strainatate. Doar ca in timp ce Panait Istrati, cu toata celebritatea lui la Paris, a fost privit si primit cu raceala sau de-a dreptul ostil in tara, Tican Rumano a fost intampinat in Romania cu bratele deschise. Cartile lui au avut editii dupa editii in perioada interbelica. Au fost publicate, reeditate si dupa venirea la putere a regimului comunist, dar treptat asupra autorului s-a asezat uitarea.
Am recitit cartea lui, Sub soarele Africii rasaritene, cu o placere complice cu aceea de odinioara, cand am gasit-o, intr-o editie interbelica, printre cartile din casa bunicilor mei. O calatorie cu gandul in Africa anilor treizeci devine tot mai palpitanta pe masura ce trece timpul. Chiar daca acum satul global in care traim pare din ce in ce mai mic – azi aici, maine la Cairo sau la Ierusalim, cu o cursa pentru excursionisti! –, intre cele doua razboaie, asemenea calatorii se faceau incet cu vaporul, incat si drumul pana la Istanbul era o aventura in care nu te mai uitai la ceas, ca sa vezi la ce ora ajungi, ci aflai de la capitanul vaporului ca nu mai e mult pana la destinatie. Aceasta fermecatoare incetineala, care azi ne-ar face sa ne isterizam, ii da prilejul lui Tican Rumano sa-i cunoasca pe cei cu care calatoreste si sa intre in vorba cu ei, ceea ce azi, intr-un avion sau chiar intr-un autocar, nu s-ar intampla. Ne purtam singuratatea pana si in excursii si ne facem selfie-uri cu care o si ipostaziem. Calator profesionist, pasionat de vanatoare, Tican Rumano renunta in aceasta expeditie la pusca. E inarmat doar cu un aparat de fotografiat, cu care vaneaza imagini peste tot pe unde ajunge. Chiar daca n-are ochi de fotograf, calatorul compenseaza cu insemnarile sale, in care „vede“ cu o acuitate de invidiat, trecand de la imagini de ansamblu la instantanee cu persoane si locuri pline de viata, de la Istanbul la Beirut, apoi la Haifa si mai departe, cand pe apa, cand pe uscat.
Peste tot, Tican Rumano retine, cu siguranta, specificul local, dupa care trece la detalii, cu un talent al descrierilor in miscare, astfel ca textul e de un dinamism si de o economie de limbaj pe care le-ar invidia si un reporter special de la marile publicatii de azi.
Insemnarile de calatorie ale lui Mihai Tican Rumano sunt azi si o capsula a timpului, poate chiar mai interesanta acum decat atunci cand cartile lui au aparut prima oara, adresandu-se curiozitatii contemporanilor fata de locuri mai mult sau mai putin exotice.
Acum, cand ne uitam mai mult la expeditiile de pe National Geographic si de pe Discovery, o intoarcere la cartile de calatorii interbelice seamana cu o coborare in timp in vagoanele Orient Express-ului si la bordul vapoarelor „Dacia“ si „Romania“, care faceau curse de la Constanta la Istanbul, si mai departe.
Mihai Tican Rumano, Sub soarele Africii rasaritene. Prefata de Mircea Anghelescu, colectia „Biblioteca Memoria“, Editura Polirom, 2015